Frontul cognitiv, partea I/1: De la Protocoalele înțelepților Sionului la propaganda rusă de astăzi, sau minciuna care a supraviețuit propriei demascări
O fabricație provenită din Rusia a cutreierat lumea occidentală la începutul secolului al XX-lea. Jurnale de prestigiu, oameni de afaceri influenți și mișcări politice și-au pus numele sub ea, iar ea a continuat să circule și după ce a fost demascată. Povestea Protocoalelor înțelepților Sionului arată cât de ușor se poate construi, din fricile deja existente ale unei societăți, o explicație universală a lumii în care, cu timpul, încape totul – inclusiv propria dezmințire. Instrumentele operațiunilor informaționale rusești de astăzi au evoluat mult, însă meseria rămâne surprinzător de familiară.
Sânge pe zid
Paris, cartierul Marais, în noaptea de 13 spre 14 mai 2024. În fața memorialului Holocaustului se întinde Zidul Drepților, pe care sunt gravate numele francezilor – peste trei mii nouă sute – care au ascuns și salvat evrei sub ocupația germană. Doi bărbați lucrează cu o șablonă și vopsea roșie, un al treilea îi filmează cu telefonul. Dimineața, peste nume apar treizeci și cinci de amprente de mână roșii ca sângele, iar pe străzile din jur alte câteva sute. Imaginile fac înconjurul rețelelor sociale în câteva minute, iar majoritatea observatorilor trag aceeași concluzie: tensiunile legate de Gaza s-au transformat în ură antisemită în Franța.
Ancheta a descoperit altceva. Autorii erau bulgari, care au călătorit la Paris pentru bani, iar serviciile de informații franceze au legat acțiunea de Serviciul Federal de Securitate al Rusiei (FSB) – la fel cum au făcut, cu șase luni mai înainte, în cazul stelelor lui David albastre pictate pe fațadele caselor pariziene. Imaginea antisemitismului nu a fost, deci, pictată de francezi plini de ură, ci a fost regizată de un serviciu secret străin, pentru ca evreii francezi, musulmanii și majoritatea populației să se vadă unii pe alții ca inamici.
În același oraș, cu aproximativ o sută douăzeci și trei de ani mai înainte, un agent rus scria articole în ziarele pariziene sub numele unor jurnaliști francezi – și, potrivit mai multor istorici, el a fost și cel care a alcătuit documentul fals care a devenit cel mai răspândit text antisemit al epocii moderne. Acest articol urmărește povestea lui, povestea fabricației și povestea acelei meserii care se întinde de la Paris la Paris.
> „Vom face în așa fel încât salariile să crească, lucru care nu va aduce totuși niciun folos muncitorilor, pentru că, în același timp, vom provoca și scumpirea bunurilor de primă necesitate.”
Conspiratorii puși să vorbească în Protocoalele înțelepților Sionului își asumă inclusiv subminarea producției și obișnuirea muncitorilor cu anarhia și alcoolul, ca și cum toate relele societății ar fi rodul planificat al unei singure direcții secrete. Cine crede acest lucru nu mai are nevoie să-și bată capul cu economia, politica sau istoria: a primit cheia către tot. Aceasta a fost principala ofertă a fabricației. Textul, împărțit de regulă în douăzeci și patru de secțiuni, se vindea drept procesele-verbale ale unei conduceri secrete iudeo-masonice cu un plan de dominație mondială, promițând cititorului că, în sfârșit, poate privi în culisele istoriei. Prima variantă cunoscută a apărut în 1903, în Rusia țaristă; până în 1921, presa internațională prezenta deja în detaliu operele mai vechi din care fusese compilat textul. Totuși, demascarea nu i-a pus capăt carierei.
În termeni actuali, este vorba despre unul dintre precursorii de mare impact ai războiului cognitiv. Comandamentul Aliat pentru Transformare al NATO folosește acest concept pentru a descrie operațiunile care vizează gândirea umană, percepția, emoțiile și procesul decizional. Potrivit formulării unui general NATO, scopul nu este ce gândesc oamenii, ci cum gândesc. Protocoalele au arătat, cu mult înainte de apariția termenului, cum poate fi impus un sistem de interpretare care, odată acceptat, funcționează aproape de la sine. Dacă în spatele fiecărui eveniment se caută același inamic ascuns, pentru minciunile ulterioare există deja un loc pregătit.
Drumul către această fabricație trece prin lumea interconectată a poliției politice, a propagandei de stat, a mișcărilor de extremă dreapta și a gândirii imperiale. Protagoniștii acestei lumi știau, cu mult înaintea bolșevicilor, că adversarul poate fi supravegheat – dar, la nevoie, este mai avantajos să i se pună vorbe în gură. Povestea începe într-o piață din Petersburg, într-o dimineață geroasă de decembrie 1849.
Doi prieteni pe eșafod
În zorii zilei de 22 decembrie 1849, mai bine de douăzeci de prizonieri au fost scoși din Cetatea Petru și Pavel din Petersburg și duși în Piața Semionovski. S-a citit sentința de condamnare la moarte, li s-au pus cămăși albe de execuție, primii trei au fost legați de stâlpi, soldații au ridicat armele spre ei. În ultima clipă a sosit un curier cu grațierea țarului. Totul fusese o reprezentație: execuția fusese anulată în avans de Nicolae I, iar frica de moarte făcea parte din pedeapsă. Printre prizonieri se aflau și Feodor Dostoievski, de douăzeci și opt de ani, și Vasili Golovinski, de douăzeci de ani, tânăr funcționar al Senatului.
Amândoi erau membri ai cercului Petrașevski, un cerc de discuții din Petersburg ale cărui membri citeau socialiștii utopici francezi și dezbăteau abolirea iobăgiei. În aprilie 1849, Golovinski a pledat pentru eliberarea imediată a iobagilor și considera acceptabilă chiar și o răscoală populară. Niciunul dintre ei nu știa că la întâlniri se afla și un agent. Poliția politică țaristă, Secția a Treia a Cancelariei proprii a Majestății Sale – înființată de Nicolae I în 1826 și condusă de contele Benckendorff, care supraveghea și jandarmeria – a infiltrat în cerc, din ianuarie 1849, un om pe nume Antonelli, care a raportat superiorilor săi timp de luni de zile. În zorii zilei de 23 aprilie, toți au fost arestați.
După grațiere, Dostoievski a primit patru ani de muncă forțată în Siberia, urmați de serviciu militar, iar Golovinski a fost trimis ca soldat de rând la corpul de armată din Orenburg. Cei doi bărbați erau prieteni; unele relatări vorbesc chiar despre o prietenie din copilărie, lucru puțin probabil din cauza diferenței de opt ani dintre ei, legătura documentată fiind cercul Petrașevski. Soarta celor doi tineri aflați în piață este importantă pentru această poveste pentru că, șaisprezece ani mai târziu, în 1865, lui Vasili i s-a născut un fiu: Matvei Golovinski, pe care mai mulți istorici îl consideră autorul Protocoalelor. Dostoievski nu era, așadar, nici rudă, nici colaborator cunoscut al presupusului falsificator, ci prietenul și tovarășul de suferință al tatălui acestuia. Matvei avea zece ani când tatăl său a murit, în 1875, și șaisprezece când a murit și Dostoievski, în 1881; nu există nicio dovadă că l-ar fi cunoscut personal pe scriitor. Legătura este totuși triplă: personală, prin tată; ideologică, prin publicistica lui Dostoievski; și politică, prin Pobedonostev, prietenul lui Dostoievski, în slujba căruia tânărul și-a început mai târziu cariera.
După experiența comună, drumurile celor doi prieteni s-au separat. Vasili Golovinski a rămas fidel convingerilor sale din tinerețe: în perioada pregătirii reformei de eliberare a iobagilor, a luptat la Simbirsk împotriva marilor proprietari de pământ locali, a reprezentat ca avocat procese ale țăranilor, motiv pentru care a fost repetat persecutat și expulzat; supravegherea poliției asupra lui a fost ridicată abia în 1874, cu un an înainte de moarte. Dostoievski s-a întors din Siberia pe un alt drum: a devenit un promotor al ortodoxiei ruse, al țarului și al misiunii istorice speciale a poporului rus. De la finele anului 1871 și până la moarte, a fost legat printr-o prietenie strânsă de Konstantin Pobedonostev, procurorul-șef al Sfântului Sinod și viitorul educator al lui Alexandru III. În casa lui atârna un portret al lui Pobedonostev, în biblioteca sa se aflau majoritatea lucrărilor acestuia, iar Pobedonostev a scris, în 1873, douăzeci și două de articole pentru revista lui Dostoievski, Grajdanin. După asasinarea lui Alexandru II, în 1881, Pobedonostev a devenit eminența cenușie a imperiului, considerând liberalismul, parlamentarismul și pluralismul religios drept amenințări; contemporanii săi l-au numit „Marele Inchizitor” – titlul celui mai celebru capitol al lui Dostoievski.
Jurnalul unui scriitor
În revista sa publicistică lunară din anii 1870, Jurnalul unui scriitor, Dostoievski a formulat viziunea despre lume care avea să reapară mai târziu, drept „document”, în Protocoale. În capitolele despre chestiunea evreiască din numărul din martie 1877, el deducea, din supraviețuirea istorică a evreilor, existența unei voințe separate, cu ambiții mondiale. La finalul capitolului intitulat „Stat în stat. Patruzeci de secole”, scrie: „se apropie imperiul lor, imperiul lor deplin!” În secțiunea „Pro și contra”, el sugerează o forță invizibilă, la scară mondială: „dacă ideea iudaică nu ar fi atât de puternică în lume”. Pentru el, evreul este simultan un prădător local și global: țăranul rus a fost „prins în mrejele afacerii sale seculare cu aurul”, iar evreului „nu-i pasă de epuizarea forței rusești, a luat ce era al lui și a plecat mai departe”; iar în statele sudice ale Americii, potrivit lui, evreii „s-au năpustit deja, în masă, asupra milioanelor de negri eliberați”.
La acuzația de antisemitism, a răspuns pe tema vocabularului: „Nu mă acuză cumva de ‚ură‘ pentru că numesc evreul [jevrei] din când în când ‚jid‘ [jid]?” În limba rusă există două cuvinte. Jevrei (еврей) este denumirea neutră, oficială; jid (жид) era deja în epoca lui Dostoievski un termen peiorativ și batjocoritor, iar astăzi este clar injurios. Cuvântul maghiar „zsidó” și cel polonez Żyd sunt, în schimb, neutre, de aceea în traducere ambele sunt redate prin „evreu”, iar originalul este indicat între paranteze drepte. Dostoievski, deci, nu a respins acuzația, ci a recunoscut deschis folosirea termenului ofensator. (Ca și cum, în limba română, cineva ar folosi exclusiv cuvântul „jidan”.)
În aceeași viziune despre lume, Occidentul era corupt de bani, materialism și de setea de putere a Bisericii Catolice. În textul „Trei idei”, apărut în ianuarie 1877, la marginea Europei se află „ideea catolică, condamnată, așteptând în mijlocul unor mari chinuri și nesiguranțe”; Franța, chiar și după ce și-a pierdut aproape complet religia, rămâne o națiune catolică până în măduva oaselor, iar socialismul francez este o unificare forțată a omenirii, proclamată „cuvânt cu cuvânt ca și cum ar fi fost vestită de însuși papa”. În timpul războiului ruso-turc, potrivit lui Dostoievski, Europa glorifica turcii doar din ură față de Rusia, iar cele mai civilizate state europene „răspândesc acum cu pasiune absurdități complete despre Rusia”. Astfel s-a format tabloul: Rusia păzește adevărata credință și puritatea sufletească, Occidentul este corupt, în fundal lucrează forțe secrete, iar presa străină calomniază rușii. (Citatele au fost traduse din originalul rus cu ajutorul inteligenței artificiale.)
Când au apărut aceste rânduri, Matvei Golovinski avea doisprezece ani, iar tatăl său era mort de doi ani. Un sfert de secol mai târziu, aceeași formulă – putere financiară evreiască, Occident corupt, presă străină mincinoasă – a reapărut sub forma unui protocol secret. Cercetătorul ucrainean Vadim Skuratovski a identificat în limbajul Protocoalelor influența romanelor Demonii și Marele Inchizitor. Dacă autorul a fost cu adevărat Matvei Golovinski, înseamnă că acesta citise romanele vechiului prieten al tatălui său și le-a folosit tonul pentru a rescrie frazele unei satire franceze uitate. Rolul lui Dostoievski se limitează, așadar, la fundalul ideologic și literar, nu la fabricarea propriu-zisă – însă, cum vom vedea, propagandiștii actuali ai Kremlinului folosesc literalmente aceleași patru elemente.
În jurul curții
Matvei Golovinski s-a născut la Ivasevka, în ținutul Simbirsk, într-o familie aristocrată. După moartea timpurie a tatălui, a fost crescut de mama sa și de o guvernantă franceză – de aici cunoștințele sale perfecte de limbă franceză, care mai târziu i-au devenit cel mai important capital. A studiat dreptul și, încă de tânăr, s-a situat pe partea opusă față de tatăl său.
După asasinarea lui Alexandru II, pe 1 martie 1881, s-au înființat două organizații noi pentru lupta împotriva revoluționarilor. Una era oficială: secția politică creată în cadrul Direcției de Poliție a Ministerului Afacerilor Interne, Secția pentru Protecția Ordinii Publice și Siguranței, cunoscută sub numele de Ohrana. Cealaltă era semisecretă: Sfânta Frăție, fondată de contele Vorontsov-Dașkov în cercul curții, celebră pentru documentele falsificate – printre altele, ziare false atribuite revoluționarilor. Tânărul student în drept Golovinski a intrat în această Frăție. A ajuns astfel într-o școală în care scrisul în numele adversarului era o metodă consacrată.
Și Ohrana lucra exact așa. Agenții ei se infiltrau în grupuri revoluționare, organizau provocări și căutau să preia controlul asupra oricărei mișcări considerate periculoase de stat. Secția din Petersburg a înființat, în 1882, din fonduri proprii, o tipografie clandestină, care imprima publicațiile revoluționare ale Narodnaia Volia – poliția scria ea însăși vocea inamicului. Sergei Zubatov, șeful Ohranei din Moscova, a încercat la rândul lui să exploateze nemulțumirea socială prin sindicate muncitorești aflate sub supravegherea poliției.
Cariera lui Golovinski a început în anturajul lui Pobedonostev, prietenul lui Dostoievski, și a continuat la Direcția Generală a Presei. Această instituție nu doar cenzura: trimitea articole deja scrise către ziare și plasa oameni în redacții. Șeful ei, Mihail Soloviov, l-a transformat, pentru aproximativ cinci ani, pe Golovinski în „al doilea redactor”. Potrivit relatărilor din epocă, acesta plătea periodic anumiți jurnaliști și plasa în ziare articole favorabile puterii – în termenii de astăzi, producea conținut sponsorizat, fără nicio mențiune.
Cariera i s-a frânt odată cu moartea lui Soloviov, iar influența lui Pobedonostev a început să scadă sub Nicolae II. Maxim Gorki l-a numit public pe Golovinski informator, iar acesta a considerat acest lucru suficient pentru a abandona țara. A plecat la Paris, unde îl aștepta deja un alt fost membru al Sfintei Frății: Piotr Rachkovski, șeful agenției externe a Ohranei.
Atelierul parizian
Piotr Rachkovski a ajuns la Paris în martie 1885, pentru a conduce agenția externă a Ohranei. Centrul, aflat în birouri de pe rue de Grenelle nr. 97, a angajat, până în 1917, în total circa o mie de persoane, sarcina lor principală fiind supravegherea prin infiltrare a revoluționarilor emigranți. Rachkovski, însă, nu s-a limitat la supraveghere. Potrivit istoricului britanic al serviciilor secrete Christopher Andrew, în 1886 oamenii săi au aruncat în aer, la Geneva, tipografia Narodnaia Volia, aranjând scena astfel încât să pară un conflict intern între revoluționari dezamăgiți. În 1890, cu mare vâlvă, a „demascat” o conspirație pariziană de fabricare a bombelor împotriva țarului – organizatorul principal, Arkadi Harting (sub pseudonimul Landesen), s-a dovedit mai târziu a fi chiar provocatorul propriu al lui Rachkovski. Harting i-a convins pe participanți să deţină arme și notițe care le consemnau rolul, iar Rachkovski a informat poliția franceză prin intermediari. Procesul a demonstrat deopotrivă, pentru Petersburg, utilitatea indispensabilă a agenției, și, pentru francezi, că elementele subversive erau tratate cu mână de fier. În 1902, Rachkovski a scris o scrisoare falsă în numele lui Plehanov, liderul social-democraților ruși, acuzându-i pe liderii Narodnaia Volia de colaborare cu serviciile secrete britanice și alimentând disputa dintre facțiuni. Ohrana (la fel ca mai târziu KGB-ul, iar astăzi FSB-ul) nu doar supraveghea inamicul, ci, la nevoie, îi juca ea însăși rolul: organiza chiar ea atentatul pe care apoi îl demasca, și comitea chiar ea distrugerea pe care o punea în cârca revoluționarilor.
Celălalt mare teren de acțiune era presa. Rachkovski a intrat în elita franceză prin intermediul unui jurnalist danez, Jules Hansen, consilier al Ministerului de Externe francez; potrivit unui studiu istoric al CIA, Hansen a devenit canalul principal prin care s-a construit, în Europa de Vest, o presă favorabilă Rusiei, și el l-a pus pe Rachkovski în legătură cu miniștri, dar și cu președintele Émile Loubet. Din umbră, Rachkovski a facilitat și acceptarea alianței franco-ruse din 1893. Potrivit lui Andrew, înainte de Primul Război Mondial, cu excepția socialistului L’Humanité, toate marile ziare pariziene fuseseră convinse, prin bani, să susțină împrumuturile de stat rusești. Până în 1914, aproximativ un sfert din investițiile externe ale Franței se aflau în Rusia, dintre care circa optzeci la sută în împrumuturi de stat. Micul investitor francez citea chiar în propriul său ziar, de prestigiu, cât de sigur era locul în care își ținea banii; riscul l-a suportat el mai târziu, iar prețul pentru fabricarea încrederii l-au încasat alții. Din 1903, Ivan Manasevici-Manuilov distribuia, prin organizații precum „Cercul Jurnaliștilor Francezi” și „Liga pentru Salvarea Patriei Ruse”, câte mii de ruble pe lună: Le Figaro, L’Écho de Paris și Le Gaulois au primit toate câte o parte.
În această lume a ajuns Matvei Golovinski. Parisul nu îi era necunoscut: potrivit cercetărilor istoricului din Petersburg Mihail Lepiohin, între martie 1889 și toamna anului 1901 a stat acolo de trei ori pentru perioade mai lungi, iar între 1902 și 1910 a locuit permanent în Franța. Trăia la Bourg-la-Reine, confortabil, din renta mamei sale, și era înscris oficial la medicină. În realitate, misiunea sa, la ordinul lui Rachkovski, era să influențeze jurnaliștii francezi pentru a prezenta favorabil politica țaristă. Potrivit unui articol din L’Express din 1999, unele dintre textele sale au apărut în mari ziare pariziene de larg tiraj – sub numele unor jurnaliști francezi. Cititorul parizian credea că citește opinia unui autor autohton, în timp ce textul era scris de un om al poliției politice ruse. Potrivit lui Lepiohin, Golovinski a colaborat la Le Figaro cu Charles Joly, fiul lui Maurice Joly – acest nume va avea încă importanță.
Articolele rusești semnate cu nume de jurnaliști francezi au urmași care funcționează și astăzi. În 2020, site-ul de știri PeaceData, legat de oamenii temutei fabrici de troli din Petersburg, Internet Research Agency, a angajat jurnaliști americani independenți reali, plătindu-i între 75 și 250 de dolari pe articol; „redactorii” care îi coordonau erau persoane fictive, unele cu portrete generate artificial. În septembrie 2024, Departamentul de Justiție al SUA a pus sub acuzare doi angajați ai postului de stat rus RT, pentru că ar fi transferat aproape zece milioane de dolari unei companii de conținut din Tennessee, care a realizat materiale video cu influenceri americani cunoscuți. Potrivit actului de acuzare, influencerii au fost induși în eroare cu privire la sursa banilor, iar beneficiarul a cerut ca Ucraina să fie învinovățită pentru atacul terorist din 2024 asupra unei săli de concerte din Moscova – atac asumat de Statul Islamic. În martie 2024, guvernul ceh a sancționat site-ul de știri Voice of Europe, cu sediul la Praga, care, potrivit anchetei, a plătit politicieni din mai multe state membre ale UE – printre care și Ungaria – pentru a răspândi mesaje anti-ucrainene. Structura nu s-a schimbat practic în o sută de ani: banii și mesajul rusesc se ascund în spatele unei fețe autohtone, de încredere, iar cititorul crede că ascultă un protagonist al propriei vieți publice.
Rachkovski avea, însă, planuri mai mari decât câteva articole favorabile. Potrivit versiunii relatate de L’Express, el voia să îl convingă pe Nicolae II că modernizarea industrială și financiară a țării, politica ministrului de finanțe Serghei Witte, era expresia unui plan iudeo-masonic de dominație mondială. Pentru aceasta, era nevoie de o dovadă – un document destinat inițial unui singur cititor: țarul. Locul era ideal. Parisul ardea pe atunci în febra afacerii Dreyfus: pamfletul lui Édouard Drumont din 1886, Franța iudaică, a devenit bestseller, în 1889 s-a înființat Liga Antisemită Franceză, iar în 1892 a apărut ziarul lui Drumont, La Libre Parole, care, încă cu doi ani înainte de arestarea căpitanului Dreyfus, îi stigmatiza drept trădători pe ofițerii evrei din armată. Afacerea Dreyfus a arătat că responsabilitatea pentru eșecurile unui stat putea fi transferată asupra evreilor. Protocoalele ofereau exact aceeași rețetă Rusiei țariste.
Rachkovski însuși nu a avut mult timp să se bucure de succesul operei sale. A fost demis în 1902, după ce, într-un raport, l-a demascat pe Philippe, escrocul și hipnotizatorul din Lyon care făcea prezicerile familiei imperiale, iar adversarii săi au folosit acest fapt pentru a-l întoarce pe țar împotriva lui. În 1905, anul revoluției, a fost totuși rechemat, mai întâi ca delegat special al Ministerului Afacerilor Interne, apoi ca adjunct al directorului poliției.
Textul
Falsificatorul nu a trebuit să creeze odiul din nimic, Europa acumulase de-a lungul secolelor un repertoriu de prejudecăți din care putea lucra. Antisemitismul creștin a luat numeroase forme, de la segregarea religioasă, prin restricțiile profesionale și educaționale, până la calomnia sângelui. Începând din secolul al VII-lea, sinoadele au interzis căsătoriile mixte iudeo-creștine, Conciliul de la Lateran din 1215 a impus un veșmânt distinctiv pentru evrei, iar Conciliul de la Basel din 1431 le-a interzis accesul la universități. În timpul cruciadelor, comunitățile evreiești din zona Rinului au fost masacrate, iar în perioadele de epidemii de ciumă a reapărut mereu acuzația de otrăvire a fântânilor.
La Strasbourg, în februarie 1349, locuitorii evrei au fost arși în masă – încă înainte ca ciuma să ajungă în oraș. Suspiciunea era alimentată și de faptul că, în unele locuri, evreii se îmbolnăveau mai rar. Un rol în acest sens l-ar fi putut avea prescripțiile religioase – spălarea rituală a mâinilor și îmbăierea, alimentația cașer, care impune scurgerea atentă a sângelui din carne și interzicerea consumului de sânge –, precum și viața dusă în cartiere separate, cu fântâni proprii, chiar dacă unii cercetători contestă această explicație. Comunitatea din jur nu înțelegea aceste reguli: numărul mai mic de decese era considerat dovadă de vinovăție. O contradicție aparte este că acuzația de sânge îi viza tocmai pe cei a căror religie interzice consumul de sânge. Pe lângă frica de epidemie, un rol l-au jucat și ștergerea datoriilor și însușirea averii victimelor; crimele nu au oprit nimic, epidemia continuând să se răspândească. - La Toledo, în 1355, au fost uciși peste douăsprezece mii de evrei. Acuzația, deci, nu a trebuit niciodată să corespundă realității: era suficient să se indice o comunitate, iar apoi frica putea fi legată de interesele celor care profitau de persecuție. Povestea calomniei sângelui și a otrăvirii fântânilor a rămas reciclabilă de-a lungul secolelor, pentru că exista mereu o criză pe care putea fi aplicată.
La acestea s-a adăugat suspiciunea față de francmasoni. Biserica Catolică a excomunicat în 1738 credincioșii care se alăturau lojilor, în secolul al XIX-lea Vaticanul le-a numit „sinagoga Satanei”, iar în jurul societăților secrete s-a construit un întreg sistem explicativ: Revoluția Franceză, destabilizarea monarhiilor și dezintegrarea ordinii tradiționale au fost atribuite toate aceleiași conspirații oculte. Protocoalele au amestecat aceste două imagini ale inamicului. Cititorul nu trebuia să învețe să se teamă; i se arăta pur și simplu că diversele sale frici duceau, chipurile, la același centru.
A doua viață a unei satire uitate
Materia primă literară a falsului a fost preluată din altă parte. Avocatul francez Maurice Joly a publicat la Bruxelles, în 1864, satira sa „Dialog în infern între Machiavelli și Montesquieu”, care ataca regimul lui Napoleon al III-lea: în disputa imaginară dintre cei doi mari gânditori, Machiavelli explică cum poate fi transformat în tăcere un stat modern într-un despotism. Joly a fost condamnat la închisoare pentru carte, iar opera a cădea în uitare. Nu există nici un cuvânt despre evrei în ea. Falsificatorul a preluat de aici pasaje lungi, de multe ori chiar cu ordinea argumentării și comparațiile intacte – și, dacă versiunea lui Lepiohin este adevărată, cartea ar fi putut fi adusă chiar de fiul autorului, Charles Joly, în preajma lui Golovinski, la redacția ziarului Figaro. Charles Joly s-a aflat la Sankt Petersburg la începutul anului 1902, ca corespondent al ziarului, chiar în anul în care s-a vorbit pentru prima dată public despre Protocoale.
Furtul este, câteodată, literal. La Joly, Machiavelli spune că presa sa „va avea, asemenea zeului Vișnu, o sută de brațe”; în Protocoale, ziarele „înțelepților” vor avea „asemenea zeului indian Vișnu, sute și sute de mâini”. La Joly, mulțimea este „umilă în fața forței, neîndurătoare cu cel slab, neîmpăcată cu greșelile, îngăduitoare cu păcatele” – în Protocoale, cuvânt cu cuvânt la fel. La Joly, o carte mai mică de 200-300 de pagini este „doar un fascicul”, în fals se impune o taxă dublă pe cărțile mai scurte de 300 de pagini. La Joly, „jurnalismul este un fel de francmasonerie”, în Protocoale „în presa franceză funcționează un consens masonic pentru transmiterea parolelor”. Protocoalele 1–19 urmează, în ordine, dialogurile 1–17 ale lui Joly; în 1966, Norman Cohn a identificat peste o sută șaizeci de pasaje preluate. Vorbitorul a fost înlocuit – în locul lui Machiavelli, aceleași lucruri le spun „înțelepții Sionului” –, iar din satira politică s-a născut o deliberare secretă.
Decorul deliberării a fost oferit de un roman popular german. În romanul său „Biarritz”, publicat în 1868 sub pseudonimul Sir John Retcliffe, funcționarul poștal prusac și informator al poliției secrete Hermann Goedsche imaginează cum reprezentanții triburilor lui Israel se adună la miezul nopții în cimitirul evreiesc din Praga pentru a discuta despre cucerirea lumii. Scena a fost publicată separat, ca pamflet, în limba rusă, în 1872, ca și cum ar fi fost o relatare a unei întruniri reale. Din combinarea unei satire franceze și a unui roman popular german s-a născut astfel un „document” rus.
Cine l-a scris?
Identitatea exactă a autorului rămâne și astăzi un subiect de dispută – iar acest fapt face parte din însăși povestea textului. Cel mai solid punct de pornire este o anchetă oficială rusă: premierul Piotr Stolîpin a ordonat în secret o investigație asupra originii textului, care a concluzionat că acesta a apărut în jurul anilor 1897–1898, în cercuri antisemite din Paris. Potrivit lui Christopher Andrew, este „extrem de probabil” ca falsul să fie legat de numele lui Rachkovski. În 1921, la New York, prințesa Katarzyna Radziwiłł a afirmat că a văzut manuscrisul, pe care Golovinski și Manasevici-Manuilov l-ar fi alcătuit la ordinul lui Rachkovski; o femeie americană, Henrietta Hurlbert, i-a confirmat declarația. Prințesa a plasat însă episodul în 1904–1905, perioadă în care Golovinski și Rachkovski nu mai lucrau la Paris, iar presa scrisese deja despre text în 1902 – iar Radziwiłł era, de altfel, considerată un martor nesigur.
Cea mai directă mărturie datează din 1917. După revoluția din februarie, Serghei Sviatikov, trimisul guvernului Kerenski, a călătorit la Paris pentru a dizolva rețeaua locală a serviciilor secrete țariste. Henri Bint, agent al Ohranei la Paris, i-a spus că Protocoalele au fost scrise de Golovinski, iar el însuși l-a plătit pentru asta. Sviatikov a cumpărat arhiva lui Bint, care a fost mai apoi depusă la Praga, de unde sovieticii au luat-o în 1946 – acesta este unul dintre motivele pentru care Lepiohin a putut avea acces la ea abia după deschiderea arhivelor de la Moscova. Lepiohin și-a publicat concluziile în 1999, în L’Express; potrivit lui, Golovinski a scris textul la Paris, la finalul anului 1900 sau la începutul lui 1901. „Redactarea Protocoalelor este doar un moment din viața lui Golovinski”, a declarat el pentru publicație.
În procesul de la Berna (1934–1935), unde organizații evreiești elvețiene au dat în judecată distribuitorii textului, martori ruși au legat de asemenea falsul de numele lui Rachkovski. Martorul principal, Alexandre du Chayla, care văzuse manuscrisul în anturajul lui Nilus, susținuse el însuși, potrivit cercetărilor lui Michael Hagemeister, teza calomniei sângelui înainte de aceasta, a primit patru mii de franci elvețieni pentru mărturia sa, iar chiar reclamanții aveau dubii în secret cu privire la credibilitatea lui; a depus mărturie și Vladimir Burțev, celebrul demascator al agenților Ohranei. La 19 mai 1935, instanța a declarat Protocoalele un fals și un plagiat, judecătorul exprimându-și speranța că, odată, nimeni nu va mai înțelege de ce a fost necesar un astfel de proces. Instanța de apel i-a achitat pe distribuitori în 1937, însă numai pentru că a clasificat textul nu drept o publicație „imorală”, ci „politică” – fără a contesta caracterul său fals.
Cealaltă tabără consideră versiunea Golovinski neverificabilă. Potrivit slavistului italian Cesare De Michelis, lui Michael Hagemeister și lui Richard Levy, textul nu ar putea fi datat înainte de 1901, fiind probabil scris în Rusia între 1902 și 1903: prima publicare este plină de ucrainisme – cuvinte și expresii ucrainene – care indică spre un autor din sud, din Basarabia sau Ucraina; De Michelis a prezentat în 2021 un dactilografiat descoperit la Moscova, ale cărui corecturi corespund scrisului de mână al lui Gheorghi Butmi.
Ce este cert: materia primă provine de la Paris, mediul este rețeaua antisemită, de servicii secrete și propagandă din jurul statului țarist, iar pe mai multe puncte ale traseului se află persoane legate de Rachkovski. Mâna exactă nu este dovedită – ceea ce este, de altfel, semnul distinctiv al unei operațiuni secrete bine organizate: cel care a comandat-o rămâne negabil.
Genul „planului secret” extras dintr-o sursă reală, dar banală, este viu și astăzi. În martie 2022, Ministerul rus al Apărării a prezentat timp de câteva zile „documente confiscate”, potrivit cărora Statele Unite ar fi administrat laboratoare secrete de arme biologice în Ucraina. Potrivit biologilor ruși, documentele descriau de fapt colecții relativ inofensive de agenți patogeni și cercetări obișnuite de sănătate publică. Satira lui Joly și un inventar de laborator au îndeplinit același rol: un fundal cu aspect de document autentic pentru un plan secret pe care cititorul îl aștepta deja.
Chișinăul și masa țarului
Primul loc public în care au apărut Protocoalele nu a fost Parisul, ci Basarabia. Din 1897, Pavel Crușevan a publicat la Chișinău ziarul Besarabeț, care timp de ani a terorizat cititorii cu ideea că evreii vor să preia controlul Rusiei. În februarie 1903, în apropiere, la Dubăsari, a fost găsit mort un băiat creștin, Mihail Ribacenko. Ziarul lui Crușevan a construit pe acest caz o calomnie de sânge: a scris că evreii ar fi luat sângele copilului pentru macesul de Pesach. Mai târziu s-a descoperit că băiatul fusese ucis de propriile sale rude. Autoritățile au tolerat, chiar susținut ziarul, în timp ce publicațiile care îl contraziceau au fost interzise.
Incitarea a avut efect. De Paște, în 1903, a izbucnit pogromul de la Chișinău: potrivit diferitelor estimări, au fost uciși între patruzeci și șapte și patruzeci și nouă de evrei, nouăzeci și doi au fost grav răniți, aproximativ cinci sute ușor, iar peste șapte sute de case și magazine au fost devastate. Patru luni mai târziu, același Crușevan a fost cel care a publicat în foileton, pentru prima dată, Protocoalele, în ziarul său din Sankt Petersburg, Znamia. Omul care transformase moartea unui copil într-o calomnie de sânge locală le oferea acum cititorilor săi o conspirație globală. Dimensiunea poveștii se schimbase, victima desemnată rămânea aceeași. Crușevan nu a fost niciodată condamnat; mai târziu a ajuns deputat în Duma, ca reprezentant al Sutelor Negre.
Pogromurile nu au fost opera doar a mulțimii întunecate. Alexei Lopuhin, fostul director al poliției, a scris într-o scrisoare adresată premierului Stolîpin despre pregătirea „sistematică”, orchestrată de autorități, a pogromurilor împotriva evreilor și a altor comunități, iar un ofițer al direcției poliției, Komissarov, s-a mândrit, potrivit unei relatări ulterioare a lui Troțki: „putem organiza orice pogrom, fie că este vorba de o duzină de oameni, fie de zece mii”. Potrivit cercetătorilor, valul de pogromuri din octombrie 1905 a fost organizat de ultranaționaliști ruși pentru a înăbuși mișcarea revoluționară – totuși, majoritatea victimelor erau locuitori evrei pacifiști, care nu aveau nicio legătură cu revoluția. Ei au devenit vinovații desemnați ai crizei politice.
Modelul de la Chișinău este viu și astăzi, inclusiv în interiorul Rusiei. Pe 29 octombrie 2023, în săptămânile de după atacul Hamas, câteva sute de bărbați au năvălit pe aeroportul din Makhachkala, în Daghestan, strigând sloganuri antisemite, în căutarea pasagerilor evrei dintr-un avion sosit din Tel Aviv. Mulțimea fusese mobilizată de canale Telegram locale și de un zvon nefondat. A doua zi, Putin a acuzat agenții serviciilor secrete occidentale și Ucraina, afirmând că tulburările fuseseră instigate din străinătate prin rețele sociale; Washingtonul a numit această afirmație absurdă. Structura este aceeași din 1903: incitarea are loc local, explicația indică o conspirație străină. După Bucha, conducerea rusă a numit imaginile cu civili uciși sub ocupația rusă o provocare ucraineano-occidentală: dezvăluirea unei crime s-a transformat într-o conspirație împotriva autorului ei, iar victimele au devenit recuzita unei povești regizate. În universul lui Crușevan, victimele pogromului erau părți ale unui plan de dominație mondială; propaganda rusă de astăzi transferă responsabilitatea, cu aceeași dezinvoltură, asupra celor pe care i-a atacat.
Spre curte
După Crușevan, alții au continuat să ducă textul mai departe. Gheorghi Butmi l-a publicat în 1906, sub egida organizației Sutelor Negre, Uniunea Poporului Rus, iar scriitorul mistic Serghei Nilus l-a inclus în 1905 ca ultim capitol al cărții sale despre venirea lui Antihrist, „Marele în mic”. Între 1903 și 1912, în Rusia au apărut peste douăzeci de ediții.
Primul destinatar a recunoscut, totuși, falsul. O figură-cheie a introducerii textului în Rusia a fost Iuliana Glinka, fiica unui general rus stabilit la Paris, considerată de surse agentă a lui Rachkovski. Glinka i-a povestit despre revelațiile sale mistice lui Mihail Menșikov, publicist la Novoe Vremia, convingându-l să citească documentele. Menșikov a scris despre ele pentru prima dată în aprilie 1902, într-un articol intitulat „Conspirații împotriva omenirii” – dar nu a publicat detalii, numindu-i pe autori și distribuitori „oameni cu febră cerebrală”.
Nilus a reacționat diferit. Potrivit propriei sale relatări, în 1901 a obținut manuscrisul printr-un cunoscut, Alexei Suhotin, acesta fiind „furat de o femeie” de la un lider masonic „undeva în Franța, la o ședință secretă”. Aici se observă cel mai limpede modul în care sursa este deliberat neclară: o femeie fără nume, un mason fără nume, un oraș francez nenumit. Legendele despre origine s-au schimbat de la o ediție la alta: un jurnalist francez a furat manuscrisul la Nisa; textul ar fi fost scris în Franța; ar fi apărut la Congresul Sionist de la Basel din 1897 – iar când i s-a semnalat lui Nilus că congresul fusese public, că presa relatase detaliat despre el, iar tema sa fusese fondarea unui stat evreiesc, el a plasat textul în cadrul unor ședințe secrete din 1902–1903, iar în 1917 l-a numit autor chiar pe Theodor Herzl. Potrivit lui Butmi, planul fusese conceput încă din anul 929 î.Hr. Rolul legendei de origine era să facă textul să pară o dovadă obținută de departe, cu mari eforturi, iar distribuitorul să poată pretinde că transmite pur și simplu un secret înfiorător deja demascat în Occident. Potrivit descrierii ulterioare a lui du Chayla, Nilus considera că întrebarea privind sursa este irelevantă.
Potrivit versiunii relatate de L’Express, Rachkovski mizase chiar pe Nilus: scriitorul mistic urma să fie numit duhovnic al țarului și să-i predea documentul monarhului. Numirea nu s-a produs, astfel încât Nilus l-a publicat în cartea sa. Potrivit unei analize a publicației Times din 1921, Protocoalele fuseseră concepute pentru a convinge conservatorii ruși, în special cercurile de la curte, că nemulțumirea populară nu se datora politicii opresive a birocrației, ci unei conspirații evreiești mondiale – o armă împotriva liberalilor care cereau concesii.
Nicolae al II-lea a primit inițial textul cu entuziasm. Când ancheta lui Stolîpin a demonstrat însă că este un fals, țarul a dispus: „Protocoalele trebuie confiscate, o cauză bună nu poate fi apărată prin mijloace murdare.” Reeditările au continuat totuși să se multiplice, iar o ediție din 1906 s-a păstrat chiar și în colecția personală a țarului. Operațiunea devenise deja independentă de cei care o inițiaseră: nici monarhul nu o mai putea opri.
Textul care se adaptează la actualitate
Falsul în sine nu a fost rigid. Cercetările lui De Michelis au identificat versiuni de lungimi și structuri diferite, cele douăzeci și patru de părți cunoscute astăzi nerămânând neschimbate față de original. În versiunea lui Nilus din 1905, „înțelepții” promit doar că vor arăta unui guvern „forța noastră prin violență, adică prin terorism”; după revoluția din 1905, în ediția lui Butmi din 1907, propoziția apare deja la trecut: „ne-am arătat puterea prin atentate, prin terorism”. Profeția a fost ajustată ulterior la eveniment, iar apoi evenimentul a putut fi prezentat ca împlinirea profeției.
Harta cu șarpele anexată textului funcționa la fel. Nilus a plasat nașterea planului în anul 929 î.Hr., în Ierusalimul regelui Solomon; de aici șarpele s-ar fi mutat la Atena, pe vremea lui Pericle, la Roma, pe vremea lui Augustus, la Madrid, sub Carol Quintul, la Paris, în anii revoluției, la Londra, după înfrângerea lui Napoleon, și la Berlin, după războiul franco-prusac, capul său aflându-se deasupra Sankt Petersburgului, cu anul 1881 – anul asasinării lui Alexandru al II-lea. Următoarea stație era Constantinopol, punctul final – Ierusalimul. Falsificatorul a atribuit, retrospectiv, fiecare mare răsturnare a istoriei europene unui unic plan evreiesc, declarând și scopul final: cucerirea Rusiei. Editorii ulteriori au desenat noi etape pe hartă: în notele în limba engleză ale lui Marsden, revoluția junilor turci din 1908 apare deja ca etapă „împlinită” a șarpelui, ca „revoluție evreiască”. Astfel, istoria lumii a devenit un rechizitoriu extensibil în permanență.
Drumul spre Occident
Triumful adevărat a venit după revoluție. În timpul războiului civil, armatele albe au folosit textul pentru a incita la masacre împotriva evreilor, acesta devenind instrumentul perfect pentru a amalgama bolșevismul cu evreitatea. După înfrângere, ofițeri, preoți și ziariști emigranți l-au dus în Occident în valize: în 1920, la Berlin, ziarul emigrant Lucea Sveta l-a publicat integral. Manualul rus de traducere atribuit lui Nilus, păstrat în arhiva Universității Columbia, descrie exact cum trebuie manevrat textul: versiunea rusă trebuie folosită ca bază, însă pentru fiecare țară trebuie efectuate completările și corecturile necesare. Aceasta este o prescripție de adaptare a mesajului în funcție de publicul-țintă, cu o sută de ani înainte de micro-targetare.
Traducătorii și editorii au lucrat în acest spirit. S-a omis tot ceea ce ar fi putut aliena cititorul local: de exemplu, ideea că numai „țarul Rusiei, uns de Dumnezeu” poate salva lumea, pasajele împotriva lui Tolstoi și a emancipării femeii, precum și fraza conform căreia Sanhedrinul ar fi „aliatul fidel al Angliei” – din edițiile englezești a disparut exact partea anti-britanică. Mesajul rus și monarhist s-a desprins, rămânând doar sâmburele: conspirația evreiască. Fiecare țară a primit propria sa frică. Philadelphia Public Ledger a publicat textul în 1919, în perioada „spaimei roșii”, drept „Biblie Roșie”, manifest bolșevic, eliminând pasajele care sugerau o autorie evreiască. Ediția de la Boston, din 1920, lega deja conspiratorii mitici de sionismul politic. În Marea Britanie, editura regală Eyre & Spottiswoode a publicat volumul sub titlul „Pericolul evreiesc”; aceasta nu a însemnat o aprobare oficială a guvernului, dar numele editurii a conferit cărții o greutate suplimentară. În Germania, ediția lui Ludwig Müller von Hausen, sub pseudonimul Gottfried zur Beek, a oferit o explicație pentru înfrângerea din război și pentru revoluție. Diferite publicuri au primit același inamic, tradus în limbajul propriilor lor frici.
Ghidul de traducere al lui Nilus funcționează astăzi automatizat. Agenția franceză VIGINUM a prezentat în 2024, sub numele Portal Kombat, rețeaua Pravda, care preia materiale din mass-media de stat rusă, din canale Telegram pro-Kremlin și de pe site-uri oficiale, reîmpachetându-le pentru fiecare țară în parte. Estimările anterioare vorbeau despre mai multe milioane de publicări pe an; setul de date al CheckFirst din noiembrie 2026 conține deja peste cincisprezece milioane de articole, de pe 88 de site-uri, în 47 de limbi. Singura diferență este că nu mai este nevoie, pentru fiecare versiune, de un traducător emigrant separat, de un editor entuziast și de o listă de adrese poștale.
Magnatul industrial și presa mondială
În Statele Unite, un emigrant rus, Boris Brasol, l-a convins personal pe Henry Ford, unul dintre cei mai bogați și mai populari americani ai epocii, de autenticitatea textului. Ziarul lui Ford, Dearborn Independent, a răspândit între 1920 și 1922, într-o serie antisemită de nouăzeci și unu de episoade, explicația lumii oferită de Protocoale, adaptată la teme americane: „corupția” baseball-ului, răspândirea jazzului și eludarea legii prohibiției au fost atribuite, la rândul lor, conspirației evreiești. Versiunea sub formă de carte, „Evreul internațional”, a apărut în peste jumătate de milion de exemplare, în cel puțin șaisprezece limbi. În acest moment, nu mai vorbea un emigrant străin, ci un magnat industrial american celebrat – în termeni de astăzi, un „influencer” autohton, credibil, care a adoptat narațiunea venită din străinătate.
Cel mai elocvent exemplu rămâne totuși The Times din Londra. În mai 1920, publicația a tratat textul într-un editorial respectuos, întrebându-se dacă nu ar trebui verificate afirmațiile acestuia – iar acest lucru a transformat ediția germană într-un bestseller. Dezmințirea a venit totuși rapid, din mai multe direcții. Jurnalistul și diplomatul britanic Lucien Wolf a demonstrat într-o broșură din 1920 că ideile textului proveneau de la Goedsche și alți autori antisemiți; Herman Bernstein, corespondent al New York Herald, a demontat falsul în cartea sa din 1921, Istoria unei minciuni. În august 1921, însuși Times a publicat seria în trei părți a corespondentului său de la Constantinopol, Philip Graves, care a pus față în față textul lui Joly și Protocoalele: Graves a identificat aproximativ cincizeci de paragrafe cu care a dovedit plagiatul. Times a precizat și scopul fals: convingerea cercurilor curții ruse că cauza problemelor nu era propria politică opresivă, ci o conspirație iudaică.
Dezmințirea a apărut astfel la unul-doi ani de la publicarea în Occident, iar cititorii au putut compara originalul cu copia. Cu toate acestea, răspândirea a continuat, pentru că narațiunea s-a mișcat mai rapid decât dezmințirea, iar criza – război, revoluție, frica de „pericolul roșu” – a făcut publicul mai receptiv. Numele lui Ford a contat mai mult decât argumentele unui dezmințitor necunoscut, iar atenția anterioară a lui Times a continuat să producă efecte și după ce publicația însăși a demascat falsul.
Efectul „Times” are și astăzi variante proprii. Potrivit unei analize din noiembrie 2025 a Institute for Strategic Dialogue, treizeci și patru de site-uri cu peste un milion de vizitatori pe lună au citat articole ale rețelei Pravda ca surse de încredere; DFRLab și CheckFirst au identificat în 2025 peste 1.900 de trimiteri către această rețea în 44 de versiuni lingvistice ale Wikipedia, examinând și modul în care aceste site-uri apar în răspunsurile sistemelor bazate pe inteligență artificială. Astfel, propaganda se infiltrează pe platforme pe care utilizatorul le consideră surse de cunoaștere independente și sintetizate. Iar acolo unde o publicație de prestigiu nu dorește să colaboreze, este pur și simplu copiată: operațiunea Doppelgänger, activă din 2022, a publicat articole false pe site-uri clonate care imită înșelător Le Monde, Washington Post sau Spiegel; companiile ruse din spatele ei, Social Design Agency și Structura, au fost sancționate de UE și de Statele Unite.
Operațiunea Matrioșka (cunoscută și sub numele de Operation Overload) a transformat în metodă cea mai amară lecție a anului 1921: faptul că demascarea însăși crește notorietatea falsului. Operațiunea trimite videoclipuri false, care imită mass-media, cercetători și poliția, direct verificatorilor de fapte și redacțiilor, cu rugămintea „verificați, vă rog”. Scopul este consumarea timpului celor care dezmint, astfel încât dezmințirea însăși să răspândească falsul: potrivit CheckFirst, în primele luni ale operațiunii aproximativ 250 de articole de verificare sau de dezmințire au menționat materialele inventate. În august 2026, ținta era deja alegerile din Suedia.
Indiferent dacă este autentic
Falsul a supraviețuit demascării pentru că, în acest timp, și-a găsit un public pentru care explicația lumii era mai importantă decât originea documentului. Adolf Hitler scria despre el în Mein Kampf:
„Cât de mult se bazează întreaga existență a acestui popor pe o minciună continuă o demonstrează, fără egal, Protocoalele Înțelepților Sionului.”
Acuzația de fals a fost pur și simplu răsturnată: potrivit lui Hitler, chiar faptul că Frankfurter Zeitung numea textul fals în fiecare săptămână era „cea mai bună dovadă” a autenticității lui. Goebbels l-a declarat „la fel de actual ca întotdeauna”, în timp ce, în jurnalul său personal, avea el însuși dubii. Ediția germană a lui Theodor Fritsch susținea în 1931 că poliția rusă ar fi găsit un manuscris ebraic într-un apartament iudaic în 1901; editura partidului nazist a scos douăzeci și două de ediții până în 1938, iar textul era predat și în școli.
În Anglia, un comentariu din 1934 al grupării de extremă dreapta Britons afirma că rasele ariene vor trebui „să plaseze definitiv evreii în afara Europei”; în Brazilia, autorul traducerii comentate din 1936 a lui Gustavo Barroso a propus chiar lagăre de concentrare. Protocoalele au ajuns astfel printre textele folosite pentru a prezenta violența împotriva evreilor drept autoapărare preventivă.
În Italia, în 1938, anul legilor raciale, Julius Evola a semnat prefața ediției lui Giovanni Preziosi, formulând cel mai limpede mecanismul de autoapărare al înșelătoriei: potrivit lui, autenticitatea documentului este secundară în raport cu pretinsul adevăr pe care îl dezvăluie – fie autentic, fie nu, textul oferă o imagine convingătoare despre lumea modernă. Astfel, sarcina probei era pur și simplu eliminată: dacă textul este real, constituie dovadă; dacă este fals, descrie totuși bine lumea. Cel care îl contestă poate fi declarat cu ușurință parte a conspirației. Sistemul se închide, și nicio informație din exterior nu îl mai poate perturba.
Evola a fost unul dintre fondatorii tradiționalismului, curent care respinge modernitatea, egalitatea și ideea de progres, iar influența sa nu a încetat nici după război. Din cercurile neofasciste italiene, drumul a dus spre gândirea lui Aleksandr Dughin, pentru care tradiționalismul este un apel la luptă împotriva lumii moderne. Cercetările lui Benjamin Teitelbaum au documentat și interesul lui Steve Bannon pentru această tradiție, relatând despre întâlnirea de opt ore dintre Bannon și Dughin de la Roma, din noiembrie 2018; naționalistul alb american Richard Spencer l-a numit pe Evola una dintre figurile cele mai fascinante ale secolului XX. Operele lui Evola au intrat în lista lecturilor recomandate de gruparea neonazistă greacă Zorii de Aur, mișcarea italiană CasaPound le consideră fundament ideologic, iar ele sunt citite și în unele cercuri ale extremei drepte maghiare. Legăturile politice diferă, dar un element comun al acestei tradiții este chiar ideea că o explicație dezirabilă a lumii poate fi mai valoroasă decât un fapt verificabil.
După Holocaust
Ne-am putea aștepta ca Holocaustul să discrediteze definitiv acest text. Nu a fost așa. Potrivit unei sinteze realizate de Daniel Pipes, textul a fost reeditat de opt ori în anii 1950, de șaisprezece ori în anii 1960, de douăzeci și trei de ori în anii 1970 și de douăzeci de ori în anii 1980. Până atunci, nucleul celor douăzeci și patru de protocoale se consolidase, iar actualizările aveau loc în jurul textului – în prefețe, note, titluri. Într-o ediție arabă din 1996, de aproximativ șase sute de pagini, protocoalele propriu-zise ocupau mai puțin de o sută de pagini.
În ediția libaneză din 1967 a lui Ajjaj Nuwayhid, fragmente extrase din texte religioase serveau drept dovadă a conspirației, iar Israel s-a transformat dintr-un pericol militar într-o amenințare metafizică. Potrivit articolului 22 din Carta Hamas din 1988, evreii s-ar afla în spatele revoluției franceze și al celei comuniste, al ambelor războaie mondiale, al Societății Națiunilor și al ONU, iar articolul 32 afirmă că planul se găsește în Protocoale; documentul politic din 2017 al organizației nu mai repetă această afirmație. În Japonia, cărțile lui Masami Uno din 1986 atribuiau „înțelepților” inclusiv aprecierea yenului, criza petrolului și doborârea unui avion de pasageri sud-coreean, iar versiunea japoneză s-a vândut în peste un milion de exemplare. În Siria, o ediție din 2005, autorizată de Ministerul Informațiilor, a legat și atacurile de 11 septembrie de un plan sionist. Povestea nu avea nevoie de o comunitate iudaică locală semnificativă: țapul ispășitor era livrat de text, iar nemulțumirea era adăugată de fiecare țară.
Holocaustul, care s-a petrecut după falsificare, nu putea fi decât încadrat în șablonul existent – și a fost încadrat în patru moduri contradictorii. Potrivit Hamas, evreii ar fi profitat de comerțul cu arme din al Doilea Război Mondial pentru a-și pregăti propriul statul. Ihsan Haqqi, în prefața unei traduceri arabe, minimalizează numărul victimelor și sugerează că înseși Protocoalele ar fi fost răspândite de evrei pentru a se face să pară mai puternici – transformând astfel falsitatea dovedită a documentului într-un argument împotriva victimelor. O ediție mexicană din 2005 susține că Holocaustul ar fi fost chiar planul înțelepților, în schimbul înființării statului Israel. Contradicția nu a creat confuzie, pentru că toate versiunile ajungeau la aceeași concluzie: evreii sunt responsabili inclusiv pentru propria persecuție. Operațiunea cognitivă nu trebuie să fie coerentă – trebuie doar să indice mereu același vinovat.
Un vocabular nou
Matvei Golovinski nu a trăit să vadă succesul mondial al textului său, dar a trăit revoluția – și, la fel ca falsul pe care îl crease, a trecut fără probleme de la un regim la altul. La Paris, în 1906, a publicat la editura Garnier un dicționar englez-rus preluat dintr-o ediție rusă și, după trei ani de studii medicale, fără diplomă, a început să se autointituleze „doctor”. Revenit în Rusia, a lucrat pentru Ministerul Justiției, apoi pentru ministrul de interne Protopopov; în 1914 a publicat, sub semnătura „Dr. Golovinski”, Cartea neagră a cruzimilor germane, o lucrare de propagandă de război. În 1917 a devenit reprezentant al Sovietului din Petrograd, celebrat drept unul dintre puținii medici care au trecut de partea bolșevicilor; a lucrat la Comisariatul Poporului pentru Sănătate, l-a consiliat pe Troțki în privința pregătirii militare, iar în 1918 a fondat Institutul de Educație Fizică. A murit în 1920 – exact în perioada în care traducerile Protocoalelor cuceriseră Occidentul. Potrivit unui manual școlar francez, bolșevicii nu aveau niciun interes să dezvăluie rolul său secret, pentru că falsificatorul devenise unul dintre tovarășii lor de drum. Viața sa arată, printr-o singură biografie, exact subiectul acestui capitol: continuitatea meseriei nu s-a rupt între poliția secretă țaristă și statul sovietic.
Statul sovietic a condamnat oficial antisemitismul țarist, a interzis Protocoalele și s-a prezentat decenii la rând ca lider al luptei împotriva antisemitismului. Ceka și organizațiile sale succesoare au învățat însă multe de la Ohrana: potrivit lui Christopher Andrew, bolșevicii au fost fascinați de ceea ce au descoperit în arhivele țariste. „Trustul”, activ între 1921 și 1927, a fost o organizație subterană fictivă, anti-bolșevică, care a alimentat serviciile de informații europene cu materiale false și a atras în Rusia Sovietică pe legendarul spion britanic Sidney Reilly. Printre „măsurile active” ale KGB-ului de mai târziu – definite de o agenție americană de informații drept utilizarea manipulatoare a sloganurilor, argumentelor, dezinformării și a informațiilor reale selectate cu grijă – s-au aflat deopotrivă documentele falsificate, influențarea secretă a presei și incitarea la conflicte sociale. Continuitatea nu este o metaforă: potrivit foștilor ofițeri KGB Oleg Gordievski și Oleg Kalugin, în anii 1950 și 1960 aceștia au fost instruiți pe baza manualelor Ohranei, iar potrivit lui Kalugin, acest lucru era valabil încă în anii 1980. De aceea Andrew a avertizat că este o greșeală să se considere Uniunea Sovietică drept punctul de pornire al istoriei măsurilor active – și că niciun fals produs de KGB nu a avut un impact comparabil cu cel al Protocoalelor.
Și KGB-ul a jucat cartea odiei etnice. Planul PANDORA, cunoscut din arhiva Mitrokhin, viza în 1971 intensificarea tensiunilor raciale din Statele Unite: rezidenței de la New York i s-a ordonat să pregătească un atentat cu bombă asupra unei instituții dintr-o comunitate afro-americană, iar răspunderea trebuia aruncată asupra radicalei Ligi de Apărare Iudaică. Scrisorile de amenințare false și provocările comise sub identitatea altora urmăreau același scop: să întoarcă unele împotriva altora grupuri din conflictul cărora Moscova spera să obțină profit politic. Metoda a reapărut, cincizeci de ani mai târziu, la Paris.
Sionologia
Punctul de inflexiune a venit în 1963, când la Kiev, sub egida Academiei de Științe a Ucrainei, a apărut cartea lui Trofim Kicika Iudaismul fără înfrumusețare; potrivit istoricilor, autorul a lucrat la ordinul puterii centrale, iar cartea era o reelaborare a falsului poliției țariste. După războiul arabo-israelian din 1967, sub patronajul PCUS și al KGB-ului, s-a dezvoltat o întreagă literatură pseudoștiințifică numită „sionologie”, care prezenta sionismul drept o putere secretă, ostilă, cu rază de acțiune mondială. Iuri Ivanov, colaborator al Comitetului Central al PCUS – conform unui raport din epocă, singurul expert în probleme israeliene al organismului, pe care unele surse îl leagă și de KGB – a scris în 1969, la inițiativa secției internaționale a Comitetului Central, cartea Atenție: sionism!, publicată de editura de stat în mai multe limbi, inclusiv în engleză. Potrivit unui analist contemporan, cuvântul „sionist” din carte înseamnă de fapt „evreu”, întreaga lucrare fiind o parafrază a literaturii gărzilor negre, îmbrăcată într-un vocabular comunist. Gărzile negre (în rusă, ciornaia sotnia) erau membrii unei mișcări de extremă dreapta, monarhiste și antisemite, din Rusia de la începutul secolului XX – Krușevan a ajuns în Duma ca reprezentant al lor, iar Butmi a publicat Protocoalele prin editura lor. Ivanov a rescris astfel, în limbaj marxist-leninist, textele acelui cerc originar. Comitetul Sovietic al Opiniei Publice împotriva Sionismului, aflat sub supravegherea KGB, a publicat în 1985 o broșură intitulată Alianța criminală dintre sionism și nazism, distribuită în limba engleză și de agenția de presă Novosti. Mahmoud Abbas, viitorul președinte al Autorității Palestiniene, s-a bazat, în teza sa de doctorat susținută la Moscova în 1982, pe autori sovietici pentru a contesta numărul victimelor Holocaustului.
Conținutul a primit eticheta „antisionist”, dar tiparul a rămas același – și astfel a ajuns la publicuri care ar fi respins o broșură antisemită, declarat monarhistă. Potrivit cercetărilor lui Izabella Tabarovsky, topoi ai „sionologiei” sovietice – rețeaua mondială sionistă, banii și lobby-ul iudaic, sioniștii prezentați drept noii naziști – au fost transmiși direct discursului antisionist occidental, de extremă stânga și universitar, care, profitând de libertatea și prosperitatea democrațiilor și fără să cunoască, în general, sursele din Războiul Rece, a adoptat vocabularul propagandei sovietice. Locul dominației mondiale iudaice a fost luat de rețeaua sionistă globală, în timp ce s-a păstrat ideea controlului secret asupra banilor, presei, politicii și războaielor.
Culmea: ONU
Antisionismul sovietic a ajuns până și la organizația mondială. Pe 10 noiembrie 1975, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția 3379, care declara că „sionismul este o formă de rasism și discriminare rasială”. Decizia a fost adoptată cu 72 de voturi pentru, 35 împotrivă și 32 de abțineri; majoritatea susținătorilor proveneau din blocul sovietic, din statele arabe și cu populație majoritar musulmană, precum și din numeroase țări africane. Ungaria comunistă, membră a Pactului de Varșovia, a votat de asemenea pentru, urmând linia sovietică. Textul se baza pe un forum dedicat problemelor femeilor: declarația Conferinței Mondiale a Anului Internațional al Femeii, de la Ciudad de Mexico, din 1975, care încadra sionismul printre fenomenele opresive ce trebuiau eliminate – eticheta drepturilor femeilor oferind legitimare, așa cum o făcuse cu un secol în urmă autoritatea Times. Adunarea Generală a revocat decizia la 16 decembrie 1991, după Războiul Rece, prin Rezoluția 46/86, cu 111 voturi pentru, 25 împotrivă și 13 abțineri – într-o singură propoziție, fără nicio explicație; Israelul a cerut acest lucru drept condiție pentru Conferința de Pace de la Madrid, iar propoziția diplomatică a putut fi ștearsă, dar sloganul care i se asocia nu.
Sloganul a fost readus la viață de forumul societății civile al Conferinței Mondiale ONU împotriva Rasismului de la Durban, din 2001. Potrivit unui raport al Anti-Defamation League, la acel forum, pe lângă publicațiile antirasiste, se vindeau în mod deschis și Protocoalele, iar declarația finală cerea restabilirea Rezoluției 3379. Limbajul antirasist a îndeplinit astfel același rol pe care îl avusese declarația Anului Femeii în 1975: a legitimat vechea acuzație. Șablonul sovietic s-a infiltrat și în curentul principal al stângii occidentale. În aprilie 2016, Ken Livingstone, fostul primar de stânga al Londrei, a repetat la BBC Radio teza din broșurile KGB-ului: Hitler „a susținut sionismul înainte să înnebunească și să ucidă șase milioane de evrei”.
Textul autonom
În Rusia, după prăbușirea Uniunii Sovietice, însuși falsul original a revenit în circulație. Cărțile lui Nilus, publicațiile religioase și diseminatorii extremiști l-au ținut în viață; în 2005 a fost descris drept un text des întâlnit în bisericile Patriarhiei, iar în 2011 a provocat o controversă faptul că Ministerul de Externe a comandat pentru reprezentanțele sale diplomatice cărți ale lui Nilus și Protocoalele. Textul a fost introdus pe lista materialelor extremiste abia în noiembrie 2012 – însă niciun fel de interdicție nu a eliminat tiparul de gândire derivat din el.
Pe internet, textul funcționează deja și fără cartea integrală: e suficientă o propoziție, o imagine, o nouă pretinsă dezvăluire, al cărei receptor cunoaște deja personajele poveștii. Un istoric estima, în 2006, la aproximativ jumătate de milion numărul paginilor web cu conținut legat de Protocoale. Cuvântul „sionist” îl înlocuiește frecvent pe „evreu”, iar pe rețelele de socializare îi sunt asociate cuvinte-cod folosite pentru a păcăli algoritmii de moderare, precum „Zio” sau „fiii Sionului”; după 7 octombrie 2023, Protocoalele au redevenit un motiv recurent, alături de negarea atacului și a violenței sexuale comise. Pentru a recunoaște fenomenul, trebuie urmărit modul de utilizare: atunci când, în locul criticii unei orientări politice, fiecare război, criză financiară și schimbare socială sunt atribuite aceluiași grup secret, care controlează totul, se revine la explicația lumii oferită de Protocoale. În acel moment, textul devine deja autonom: nu mai este necesar ca cel care îl răspândește să îl fi citit vreodată în original.
Înapoi la Paris
În ianuarie 2024, în preziua Zilei internaționale de comemorare a Holocaustului, Departamentul de Stat american a publicat un raport dedicat modului în care puterea țaristă, cea sovietică și cea rusă actuală au folosit antisemitismul. Concluzia: conducătorii succesivi ai Kremlinului au folosit, de peste un secol, prejudecățile antisemite pentru a „discredita, diviza și slăbi” presupușii adversari. Între anii 1960 și 1980, KGB-ul a prezentat drept antisemiți rivali precum Biserica Catolică, Germania de Vest sau Statele Unite, în timp ce persecuta mișcarea sionistă și disidenții sovietici de origine iudaică; iar Kremlinul de astăzi prezintă în mod fals Ucraina drept nazistă și antisemită, demonizându-i președintele de origine iudaică. Conducerea rusă actuală se prezintă drept învingătoarea fascismului și numește atacarea Ucrainei „denazificare”.
Funcționarea acestei argumentații a fost ilustrată cel mai concis de ministrul de externe Serghei Lavrov, în mai 2022, la o televiziune italiană. Întrebat cum poate fi „denazificată” o țară condusă de un președinte iudeu, a răspuns: „Și ce dacă Zelenski este iudeu? Asta nu reduce prezența elementelor naziste în Ucraina. Eu cred că și Hitler avea sânge iudaic.” A adăugat că, potrivit „înțeleptului popor iudeu”, cei mai zeloși antisemiți sunt de obicei chiar evreii. Israelul a numit aceasta o răsturnare a Holocaustului și a cerut scuze; biroul premierului israelian a afirmat că Putin și-a cerut scuze, dar rezumatul oficial al Kremlinului nu menționează acest lucru. Un an mai târziu, la Forumul Economic de la Sankt Petersburg din 2023, Putin a declarat: „Am mulți prieteni evrei. Ei spun că Zelenski nu este iudeu, ci rușinea poporului iudeu.” În septembrie 2023, el a afirmat că „curatorii occidentali” ar fi pus un etnic iudeu în fruntea Ucrainei pentru a masca „esența inumană” a statului ucrainean. Aceasta este structura de bază a Protocoalelor: în spatele actorului vizibil se află conducători ascunși, iar originea iudaică nu dezminte acuzația, ci, ca parte a înșelătoriei, o confirmă – obiecția se topește în acuzația inițială.
A reapărut și formula lui Dostoievski. La 30 septembrie 2022, când a anunțat anexarea a patru regiuni ucrainene, Putin a vorbit despre faptul că Occidentul a renunțat la credința și valorile tradiționale, afirmând că acolo domnește „însăși satanismul”. Dughin a numit discursul o declarație de război împotriva Occidentului modern și a întregii lumi moderne. Opoziția dintre Rusia adevăratei credințe și Occidentul corupt și fără Dumnezeu reproduce literalmente structura jurnalului lui Dostoievski din 1877 – folosită acum pentru a justifica o anexare.
Stelele și mâinile
Mâinile pariziene din scena de deschidere nu sunt fără precedent. La finalul lunii octombrie 2023, în săptămânile de după atacul Hamas, pe fațadele caselor din Paris și din suburbiile sale au apărut stele ale lui David de culoare albastră – la fel cum naziștii marcau odinioară magazinele evreilor. Ancheta a condus la executanți moldoveni și la un mandatar moldovean pro-rus, iar evaluarea serviciilor de informații franceze, citată de Le Monde, a legat operațiunea de Al Cincilea Serviciu al FSB. Potrivit Ministerului francez al Afacerilor Externe, VIGINUM a identificat pe X o rețea de 1.095 de conturi-bot, aparținând sistemului rus RRN/Doppelgänger, care a alimentat scandalul cu 2.589 de postări – iar boții au publicat imaginile încă pe 28 octombrie, cu patruzeci și opt de ore înainte de primele fotografii autentice. Așadar, cei care au răspândit informația știau dinainte despre stelele vopsite. Potrivit cercetătorului Maxime Audinet, operațiunea s-a numărat printre puținele acțiuni ruse cu adevărat de succes din ultimii ani și a costat în jur de trei mii de euro.
Verdictul în cazul „mâinilor roșii” a fost pronunțat pe 31 octombrie 2025: tribunalul din Paris a condamnat patru cetățeni bulgari la pedepse între doi și patru ani de închisoare și a stabilit caracterul antisemit al faptei. Mulți au legat simbolul de linșajul de la Ramallah din anul 2000, în care au fost uciși doi rezerviști israelieni. Unul dintre inculpați a recunoscut că a filmat vopsirea pentru 500 de euro, iar un altul a fost considerat de propriul avocat ca prezentând o circumstanță agravantă din cauza tatuajelor neonaziste. Calificarea de infracțiune comisă în favoarea unei puteri străine nu a putut fi încă aplicată, deoarece a fost introdusă în Codul penal francez abia după acest caz. Potrivit parchetului din Paris, acesta a fost doar unul dintre cele nouă cazuri suspectate de ingerință străină: au fost cercetate intenții similare și în cazul sicrielor cu inscripția „Soldați francezi pentru Ucraina”, așezate la baza Turnului Eiffel, și al capetelor de porc depuse în fața moscheilor din Paris.
Mecanismul este simplu. Executantului plătit îi este de ajuns să întindă vopseaua sau să depună obiectul; înregistrarea prinde apoi viață de la sine. O comunitate se simte amenințată, asupra alteia planează suspiciunea, iar majoritatea vede că în țara sa s-a dezlănțuit ura. Moscova provoacă simultan frică, întoarce grupurile unele împotriva celorlalte și ilustrează cu imagini propriile afirmații despre dezintegrarea Occidentului. Dacă scena necesară nu se produce de la sine, este regizată – așa cum Ohrana a tipărit ea însăși, în 1882, pliantele revoluționarilor, provocatorul lui Rachkovski a organizat el însuși, în 1890, atentatul cu bombă care trebuia „demascat”, iar KGB-ul a vrut, în 1971, să comită un atentat în numele unei organizații evreiești. Este rețeta de la Chișinău întoarsă pe dos: nu se incită un pogrom împotriva evreilor, ci societatea occidentală este prezentată ca antisemită și dezintegrată.
Au revenit și actorii plătiți. În seria de operațiuni rusești cunoscută sub numele Storm-1516, martori falși, informatori interni inventați și personaje care se dau drept jurnaliști lansează povești care sunt apoi amplificate de site-uri și conturi care se citează reciproc. Raportul VIGINUM din 2025 a analizat șaptezeci și șapte de astfel de operațiuni, desfășurate între august 2023 și 5 martie 2025; în mai bine de jumătate dintre ele au fost recrutate persoane plătite pentru a-și face vocea auzită, pentru a juca rolul unui „demascator” sau pentru a apărea în scene regizate, iar raportul numește și un presupus ofițer al Unității 29155 a GRU, acuzat public de finanțarea operațiunii. Vechea legendă a originii – cineva a obținut în secret proba și, asumându-și un risc mare, o arată acum – revine sub formă de video. „Demascatorul” plătit de astăzi este urmașul provocatorilor lui Rachkovski, iar „femeia anonimă care a furat manuscrisul” este predecesoarea falsului „insider” de astăzi.
Desigur, dimensiunile sunt altele. Pe lângă cele cincisprezece milioane de articole ale rețelei Pravda, cele câteva zeci de ediții ale falsificatorilor țariști par neînsemnate. Așa cum spune vorba atribuită lui Stalin – de altfel, fără o atestare sigură –, la un moment dat cantitatea se transformă în calitate. Astăzi, cantitatea este în sine o armă: inundă motoarele de căutare, lanțurile de citare și datele de învățare automată și apare exact acolo unde cititorul se așteaptă cel mai puțin.
Ce a rămas din scenariu
Metodologia Protocoalelor se desprinde din întreaga lor traiectorie. Mai întâi se caută o formă pentru o prejudecată deja existentă, apoi, printr-un document fals, se simulează faptul că prejudecata ar fi primit o dovadă. Originea este ascunsă, se invocă un martor străin sau o sursă secretă, apoi se găsește un intermediar cu autoritate. Textul este adaptat la limba și la fricile publicului, este modificat după ce se produc evenimentele și, în final, i se oferă o explicație capabilă să înghită și dezmințirea. Dacă devine inutilizabil pentru un regim politic, este reeditat într-un alt vocabular. Așa a devenit pamfletul țarist propagandă nazistă, „sionologie” sovietică, explicație religioasă, teorie a conspirației pe internet și reflex politic reutilizabil. Asta nu înseamnă că toți cei care au răspândit această poveste de o sută de ani au urmat ordinele unui singur centru. Chiar faptul că, cu timpul, acest lucru nu mai era necesar demonstrează forța distructivă a falsului.
Vulnerabilitatea societăților occidentale nu a constat în faptul că nu au observat înșelătoria. Au observat-o, au scris despre ea, au comparat textele, au demascat furtul – și totuși povestea a continuat să se răspândească. Confortul explicației, utilitatea țapului ispășitor și autoritatea celui care a răspândit-o s-au dovedit mai puternice decât dovezile. În istoria operațiunilor de stat rusești apare mereu, din nou și din nou, același set de competențe profesionale: infiltrarea, provocarea, documentul falsificat, presa cumpărată sau imitată și ascuțirea deliberată a conflictelor sociale. Între poliția politică țaristă, securitatea de stat sovietică și serviciile rusești de astăzi au existat transformări instituționale și viraje ideologice, dar niciun regim nu a abandonat din motive morale metodele care și-au dovedit eficiența. Tipografia a fost înlocuită de site-ul web, cel care distribuia pliante – de rețea, tirajul – de lista de rezultate ale căutării, iar articolul rusesc publicat sub numele unui jurnalist francez – de videoclipul unui influencer american plătit.
Dintre cei doi prieteni aflați pe eșafodul din 1849, unul și-a riscat viața pentru libertate, celălalt a devenit, cu timpul, profetul suspiciunii imperiale – iar fiul primului a putut, după ani, să transforme viziunea despre lume a celui de-al doilea într-un document secret, într-o redacție pariziană, ascunzându-se în spatele numelor unor jurnaliști francezi. Protocoalele au devenit, într-adevăr, un scenariu, numai că nu evreii l-au scris împotriva noastră, ci cercurile poliției secrete rusești l-au scris împotriva tuturor: împotriva evreilor, transformați în țap ispășitor, și împotriva opiniei publice occidentale, manipulată. Propaganda rusă de astăzi nu a avut nevoie să inventeze o lume nouă în acest sens; a fost suficient să recunoască câți oameni încă așteaptă aceeași poveste – de preferință transmisă printr-un ziar sau un ecran în care au încredere.
Vopseaua roșie a fost de atunci ștearsă de pe Zidul Drepților. Cele trei mii nouă sute de nume pot fi din nou citite: numele celor care, odinioară, nu au crezut în căutarea unui țap ispășitor. Și asta face parte din poveste. Scenariul poate fi scris, răspândit, reluat iar și iar – dar poate fi și refuzat.
Bibliografie:
Sursele faptelor și citatelor din articol, organizate pe teme, în linii mari în ordinea în care apar în poveste.
Începuturile: 1849, Dostoievski și familia Golovinski
Wikipedia: Petrashevsky Circle. Prezentare a Cercului Petrașevski, ca membru al căruia Dostoievski și Vasili Golovinski au fost arestați în 1849. Disponibil aici.
Marea Enciclopedie Sovietică: Vasili Andreevici Golovinski. Articol despre tatăl presupusului autor al Protocoalelor, coinculpat și coleg de destin al lui Dostoievski. Disponibil aici.
Wikipedia: Matvei Golovinski. Biografie în limba engleză a presupusului autor. Disponibil aici.
Wikipedia (franceză): Matveï Golovinski. Articolul francez, care tratează mai detaliat anii petrecuți la Paris. Disponibil aici.
Éric Conan: Les secrets d’une manipulation antisémite. L’Express, 16 noiembrie 1999. Articolul care, pe baza cercetărilor lui Mihail Lepehin, l-a numit public pentru prima dată pe Golovinski drept autor. Disponibil aici.
JTA: Author of anti-Semitic ‘Protocols’ identified (1999). Relatare de agenție de presă despre descoperirea publicată de L’Express. Disponibil aici.
Novoe Literaturnoe Obozrenie (NLO), 2009. Studiu în limba rusă despre declarațiile prințesei Radziwiłł și despre șederile pariziene ale lui Golovinski. Disponibil aici.
Robert F. Byrnes: Pobedonostsev – His Life and Thought. Monografie despre procurorul-șef al Sfântului Sinod, prieten al lui Dostoievski și protector al lui Golovinski. Disponibil aici.
Encyclopedia.com: Pobedonostsev. Articol enciclopedic scurt despre același personaj. Disponibil aici.
Feodor Dostoievski: Jurnalul unui scriitor, martie 1877. Textul original în limba rusă; citatele din articol provin din acesta, în traducere proprie. Capitolul „Status in statu” este disponibil aici, „Chestiunea evreiască” aici, iar „Pro și contra” aici.
Poliția politică țaristă și atelierul parizian
Christopher Andrew: Operational continuities – from the Okhrana to the KGB. Studiul istoricului britanic al serviciilor de informații despre modul în care metodele Ohranei au fost transmise serviciilor sovietice; de aici provin și datele privind mituirea presei franceze. Disponibil aici.
CIA: The Paris Okhrana 1885–1905. Studiul istoric al CIA despre biroul parizian al lui Rachkovski. Disponibil aici.
Ben B. Fischer: Okhrana (CIA, 1997). Sinteză despre funcționarea poliției politice țariste. Disponibil aici.
Wikipedia: Pyotr Rachkovsky. Biografia șefului parizian al Ohranei. Disponibil aici.
Encyclopedia.com: State Security, Organs of. Articol enciclopedic despre continuitatea organelor de securitate de stat ruse și sovietice. Disponibil aici.
Lev Troțki despre pogromuri, Lopuhin și Komissarov (1908, traducere franceză). Aici apare istoria pliantelor de pogrom tipărite în tipografia poliției. Disponibil aici.
Wikipedia: Antisemitic League of France. Context despre mișcarea antisemită franceză din epoca afacerii Dreyfus, din cercul lui Drumont. Disponibil aici.
Textul, edițiile și răspândirea
USHMM: Protocols of the Elders of Zion. Articolul din enciclopedia Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington. Articolul este disponibil aici, iar lista datelor-cheie aici.
Wikipedia: The Protocols of the Elders of Zion. Articolul în limba engleză; de aici provin și informațiile despre ancheta lui Stolîpin, procesul de la Berna și observația lui Nicolae al II-lea. Disponibil aici.
Philip Graves: The Truth About „The Protocols” (The Times, 1921). Seria de articole care a demonstrat că textul este copiat din satira lui Maurice Joly. Disponibil aici.
Herman Bernstein: The History of a Lie (1921). Prima carte americană care a demascat falsul. Disponibil aici.
Cesare G. De Michelis: Ritrovato il protografo (Studi Slavistici, 2021). Studiul slavistului italian despre cea mai veche variantă a textului și despre ucrainismele din acesta. Disponibil aici.
YIVO Encyclopedia: Kishinev. Articol despre pogromul de la Chișinău din 1903 și despre presa instigatoare a lui Krușevan. Disponibil aici.
OER Project: masacrul de la Strasbourg și acuzația de otrăvire a fântânilor. Colecție de surse despre persecuția evreilor din Strasbourg din 1349, despre acuzațiile răspândite în timpul Morții Negre. Disponibil aici.
Universitatea Columbia: manualul de traducere atribuit lui Nilus. Obiect de expoziție online despre instrumentele de răspândire folosite de emigrație. Disponibil aici.
USHMM: Henry Ford’s International Jew. Articol despre modul în care Ford a răspândit Protocoalele în America. Disponibil aici.
Universitatea Calvin, German Propaganda Archive: prefața ediției naziste din 1938. În traducere engleză, varianta nazistă a argumentului „nu importă dacă este autentic”. Disponibil aici.
MEMRI: The Protocols in the Arab Media. Raport despre viața ulterioară a Protocoalelor în presa și televiziunea arabă. Disponibil aici.
ITIC (2006): ediție arabă cu prefața lui Haqqi. Documentarea centrului israelian de cercetare a terorismului despre o nouă ediție arabă. Disponibil aici.
Reciclarea sovietică și viața ulterioară
Texas National Security Review: What’s Old Is New Again (2022). Studiu despre dezinformarea sovietică din Războiul Rece și despre operațiunea PANDORA. Disponibil aici.
Wikipedia: Judaism Without Embellishment. Despre cartea antisemită a lui Trofim Kîciko, publicată la Kiev în 1963. Disponibil aici.
Izabella Tabarovsky: Demonization Blueprints. Studiu despre modul în care vocabularul „sionologiei” sovietice s-a infiltrat în dezbaterile de astăzi. Disponibil aici.
Izabella Tabarovsky: Soviet anti-Zionism and contemporary left antisemitism (Conspiracy Watch). O versiune mai scurtă și mai accesibilă a aceluiași raționament. Disponibil aici.
Rezoluțiile Adunării Generale ONU. Rezoluția 3379 din 1975, care echivala sionismul cu rasismul, este disponibilă aici, iar rezoluția 46/86 din 1991, care a revocat-o, aici.
ADL: The Durban Conference and Process. Material de context despre conferința ONU de la Durban din 2001. Disponibil aici.
Al Jazeera (2016): suspendarea lui Ken Livingstone. Despre scandalul din Partidul Laburist britanic. Disponibil aici.
Forward (2018): Corbyn și pictura murală. Disponibil aici.
Middle East Eye (2016): raportul Chakrabarti. Despre rezultatele investigației privind antisemitismul din Partidul Laburist. Disponibil aici.
JTA: Century-old forgery won’t die in Russia. Despre reeditările post-sovietice ale Protocoalelor în Rusia. Disponibil aici.
Benjamin Teitelbaum despre tradiționaliști (New Statesman, 2020). Despre moștenirea lui Evola și legăturile dintre Dughin, Bannon și curentul tradiționalist actual. Disponibil aici.
Ronald Beiner: Fascist International (Inroads). Despre rețeaua internațională a tradiției evoliene. Disponibil aici.
Operațiunile rusești de astăzi
NATO ACT: Cognitive Warfare. Definiția NATO a războiului cognitiv. Disponibil aici.
Departamentul de Stat al SUA: More than a Century of Antisemitism (2024). Raportul Global Engagement Center despre continuitatea propagandei antisemite de stat ruse. Disponibil aici.
Al-Monitor (2022): scuzele lui Putin pentru afirmațiile lui Lavrov. Despre consecințele diplomatice ale declarației lui Lavrov potrivit căreia „și Hitler avea sânge evreiesc”. Disponibil aici.
Moscow Times / AFP (2023): Putin despre Zelenski. Disponibil aici.
VOA: „curatorii occidentali” și pogromul de la Mahacikala. Verificare a faptelor despre modul în care conducerea rusă a atribuit Ucrainei și Occidentului pogromul de la aeroportul din Daghestan. Disponibil aici.
Al-Monitor / AFP (2023): Putin despre Mahacikala. Disponibil aici.
Defense One (2022): discursul despre „satanism”. Despre discursul de anexare al lui Putin, în care a acuzat Occidentul de satanism. Disponibil aici.
The Intercept (2022): documentele despre „biolaboratoare”. Dezmințirea afirmațiilor rusești despre laboratoare de arme biologice în Ucraina. Disponibil aici.
Ministerul francez al Afacerilor Externe (2023): stelele lui David și boții RRN. Comunicatul oficial francez despre operațiunea digitală rusă din spatele graffitiurilor pariziene. Disponibil aici.
Next.ink: impactul și costul operațiunii stelelor lui David. Analiză despre cât a costat și cât de mult ecou a avut acțiunea. Disponibil aici.
AP: verdictul în cazul „mâinilor roșii”. Relatare despre verdictul pronunțat la Paris pentru profanarea zidului memorialului Shoah. Disponibil aici.
Le Monde du Droit: data și motivarea verdictului. Disponibil aici.
CNBC / NBC (2020): PeaceData. Cum au recrutat fabricile de troli rusești jurnaliști americani neavizați. Disponibil aici.
NPR (2024): Tenet Media și RT. Despre firma americană de influenceri finanțată în secret de RT. Disponibil aici.
GMF Alliance for Securing Democracy: Voice of Europe. Despre portalul rusesc cu sediul la Praga, care plătea politicieni europeni. Disponibil aici.
CheckFirst (2026): noul set de date al rețelei Pravda. 15 milioane de articole, 47 de limbi: cea mai recentă evaluare a dimensiunilor rețelei. Disponibil aici.
ISD (2025): Link by link. Despre modul în care sute de site-uri citează rețeaua Pravda. Disponibil aici.
DFRLab (2025): rețeaua Pravda pe Wikipedia și în inteligența artificială. Cum se infiltrează articolele rețelei în Wikipedia și în modelele lingvistice. Disponibil aici.
EU DisinfoLab: Doppelgänger. Despre rețeaua de site-uri false care imită publicații occidentale reale. Disponibil aici.
Recorded Future: Operation Overload / Matrioșka. Despre operațiunea care inundă verificatorii de fapte cu materiale false. Disponibil aici.
VIGINUM: analiza Storm-1516. Raportul serviciului francez de stat împotriva dezinformării despre cele 77 de operațiuni identificate. Disponibil aici.
V-a plăcut articolul?
Susțineți munca noastră cu o donație mică
Plată securizată prin Stripe • Min. 2 EUR
Recomandări Gesta:

Musk este avertizat: Trump va pleca, dar actele să rămână!
Într-o epocă post-Trump, pe care o mare parte a lumii o așteaptă cu o răbdare tot mai scăzută, s-ar putea să mai aibă importanță cine, de ce și la ordinul cui a restricționat comunicațiile prin satelit ale Ucrainei, în timp ce țara era ținta atacurilor aeriene rusești. Puterea politică are un termen de expirare, iar corespondența electronică poate avea o copie de siguranță. Doi senatori democrați…

După doar două luni de comandă, liderul Hamas poate verifica deja promisiunile paradisului
Dacă promisiunile celor șaptezeci și două de virgine se pot onora, Samir Abu Yunis are acum ocazia să verifice calitatea serviciului. Comandantul brigăzii Hamas din Rafah a fost ucis în noaptea de 15 noiembrie printr-un atac aerian israelian în partea de sud a Fâșiei Gaza; moartea sa a fost confirmată de armata israeliană, de Shin Bet și chiar de Hamas. Despre detaliile îngrijirii din lumea de…

Nave în flăcări în apele teritoriale românești, iar disuasiunea se pregătește pentru următoarea reuniune
Doar obișnuitul: drone se izbesc de nave comerciale la gurile Dunării, echipajele sting incendii, România trimite avioane de vânătoare în alertă, apoi anunță că va aduce în discuție cele petrecute și la următoarea reuniune de la Bruxelles. Pentru noul episod al operetei de securitate intitulate „Acum ar trebui într-adevăr să facem ceva”, decorul a fost format de această dată din trei nave.…

Războiul lui Putin împotriva Americii: când politicienii țării atacate lucrează pentru agresor
Rusia nu a trebuit să inventeze diviziunile societății americane: i-a fost suficient să le recunoască, să le adâncească, iar apoi să sprijine actori politici care, din interes propriu, continuă să erodeze autoritatea instituțiilor democratice. Prezentând noua carte a lui David Corn, istoricul Laurence Saint-Gilles susține că afacerile ruse din jurul lui Trump sunt episoade conexe ale unui război…

Nici șapte metri sub pământ nu au scăpat de bombele rusești
Ucrainenii își îngroapă școlile pentru a-și proteja copiii, iar Rusia atacă cu bombe care pot distruge și adăposturile consolidate. De la această luptă inegală pornește scriitorul ucrainean Andrii Kurkov în articolul său de opinie publicat la Kyiv Post pe 15 noiembrie, care, prin tragedia de la Komisu Vaha, arată care sunt limitele protecției civililor cât timp atacurile rusești continuă.