De ce încearcă Moscova mereu și mereu - drumul spre război

Denumirea atacurilor rusești drept „hibride” poate deveni un Xanax politic – argumentează Cristian Soare pe DefenseRomania, citând o analiză poloneză. Potrivit autorului, guvernele europene recunosc amenințarea rusă, dar tratează incidentele cu drone, sabotajele asupra infrastructurii feroviare și energetice drept probleme naționale separate, de fiecare dată. Astfel, Moscova mizează de fiecare dată doar pe reacția țării respective, testând în același timp unde se află limita unei acțiuni comune a NATO.

Articolul de pe DefenseRomania enumeră printre exemplele de escaladare atacul cu drone asupra aeroportului din Leipzig, sabotajele asupra infrastructurii poloneze, estone și slovace, precum și încălcările repetate ale spațiului aerian al statelor membre NATO. Potrivit lui Soare, acestea formează împreună o campanie care urmează o logică militară: Rusia încearcă să pună în pericol transporturile, aprovizionarea cu energie și rutele de sprijin pentru Ucraina, lăsând în același timp fiecare operațiune suficient de limitată pentru ca aliații statului atacat să poată dezbate cum să reacționeze corect.

Cea mai puternică observație a articolului se referă la fragmentarea reacțiilor. Un stat expulzează diplomați, altul închide un consulat rus, al treilea deschide o anchetă; iar Moscova plătește de fiecare dată consecințele separat, pentru fiecare caz. Avertismentul premierului polonez Donald Tusk descrie același pericol: Rusia ar putea pregăti atacuri cu drone sau rachete pe teritoriul NATO pe care mai apoi să încerce să le prezinte drept „accidente”. Un astfel de atac nu ar avea drept scop doar prejudiciul direct, ci și testarea capacității alianței de a reacționa în comun. Potrivit relatării AP, Tusk a evidențiat și amenințarea la adresa rutelor de sprijin pentru Ucraina.

Cu privire la articolul 5, însă, trebuie nuanțată sugestia din titlul articolului DefenseRomania. Denumirea de „hibrid” nu exclude în sine aplicarea apărării colective: explicația oficială a NATO afirmă explicit că un atac cibernetic semnificativ sau o altă operațiune hibridă poate atinge nivelul unui atac armat, decizia fiind luată în funcție de circumstanțele cazului respectiv. Totuși, invocarea articolului 5 nu înseamnă automat o declarație de război sau o bombardare obligatorie: fiecare stat membru oferă asistența pe care o consideră necesară pentru restabilirea securității. Aceasta poate include și acțiune armată, dar nu exclusiv.

Concluzia autorului ridică totuși o întrebare serioasă. Dacă o operațiune rusă este atribuită Moscovei pe baza unor dovezi credibile, de ce nu există un răspuns comun, convenit în avans? Potrivit lui Soare, sabotajul care blochează sprijinul pentru Ucraina, de exemplu, ar trebui contracarat în mod consecvent prin trimiterea de arme și resurse suplimentare armatei ucrainene; în plus, ar trebui conectată capacitatea de dissuasiune militară a NATO cu instrumentele de sancțiuni și financiare ale UE. Esența propunerii este clară: conducerea rusă ar trebui să știe, înainte de fiecare nou atac, ce cost își asumă prin acesta.

Disputa, așadar, nu se decide prin cuvântul cu care descriem un atac cu drone sau un sabotaj, ci prin faptul dacă aliații răspund la atacurile dovedite împreună, în mod previzibil și cu o forță perceptibilă pentru Moscova. Dacă după fiecare caz discuțiile reiau de la zero, Rusia își va adapta și următoarea operațiune la această realitate.

Uga