Nici fără Netanyahu nu va exista stat palestinian: ce ar schimba o victorie a opoziției în politica față de palestinieni

În Israel, alegerile parlamentare vor avea loc pe 27 octombrie, la trei ani de la masacrul comis de Hamas pe 7 octombrie 2023, iar premierul Benjamin Netanyahu se află acum, probabil, mai aproape de înfrângere decât oricând în lunga sa carieră. Principalul său contracandidat este fostul șef al Statului Major, Gadi Eisenkot, al cărui partid, Yashar (Drept), este în prezent cel mai puternic partid israelian, potrivit sondajelor compilate de The New Arab.

Un observator din afară ar putea crede cu ușurință că, odată cu plecarea lui Netanyahu, și politica Israelului față de palestinieni s-ar schimba radical. Însă analiza Reuters și alte surse arată, în mod concordant, că schimbarea s-ar resimți mai degrabă în ton, în metode și în relația cu Statele Unite, decât în esență — soluția celor două state nu este susținută nici de Netanyahu, nici de Eisenkot, iar dintre principalii lideri ai opoziției doar unul o consideră o cale viabilă.

Potrivit mediei calculate de The New Arab din sondajele ultimelor șapte săptămâni, în Knessetul de 120 de locuri tabăra lui Netanyahu — Likud, partidul Puterea Evreiască al lui Itamar Ben-Gvir, Sionismul Religios al lui Bezalel Smotrich și cele două partide ultraortodoxe, Shas și Iudaismul Torei Unite — poate conta pe 51 de mandate. Este cu zece locuri mai puțin decât majoritatea necesară de 61, dar blocul opoziției, organizat în jurul lui Eisenkot, stă la fel de bine. Acesta include, alături de Yashar, lista comună a lui Naftali Bennett și Yair Lapid, numită Securitate (Yachad), partidul lui Avigdor Liberman, Yisrael Beiteinu, și Democrații lui Yair Golan. În medie, Yashar conduce cu 22 de mandate, iar Likud este pe locul doi cu 21. Unul dintre cele mai recente sondaje, realizat deja după ce Donald Trump s-a declarat de partea lui Netanyahu, a măsurat un avantaj al opoziției de 55 la 51, ceea ce înseamnă că, până acum, susținerea președintelui american nu a înclinat balanța în favoarea Likudului. Partidele de opoziție au declarat pe 26 septembrie că nu se vor ataca reciproc în campanie și că vor forma împreună guvernul după alegeri, iar, deși nu au numit oficial un candidat la funcția de premier, toată lumea mizează pe Eisenkot. Partidul lui Benny Gantz a scăzut sub pragul electoral, motiv pentru care Gantz s-a retras luni, iar alegătorii săi moderați sunt de așteptat să întărească mai degrabă opoziția. Cele două liste arabe, Lista Unită și Raam, pot obține împreună 13-14 mandate, astfel că ele ar putea fi cele care înclină balanța, însă majoritatea liderilor opoziției conduse de evrei au exclus deja dinainte ideea de a guverna alături de ele.

Între cei doi mari rivali există puține diferențe în privința statului palestinian. Netanyahu a declarat anul trecut, într-un discurs, că „nu va exista niciodată un stat palestinian”, pentru că acest teritoriu îi apartine Israelului. Eisenkot a numit, într-un interviu recent, principiul „două state pentru două popoare” o greșeală și, potrivit unei sinteze a Al Jazeera, consideră statalitatea palestiniană o „iluzie” — amândoi vor ca Israelul să controleze întregul teritoriu dintre râul Iordan și Marea Mediterană, ceea ce exclude practic soluția celor două state susținută de ONU. Nici aliații lor nu sunt mai moderați: Bennett se declară „mai de dreapta” decât Netanyahu, respinge statul palestinian și susține construcția de colonii, chiar dacă a criticat atacurile colonilor asupra palestinienilor. Liberman vrea anexarea Zonei C, care reprezintă circa 60% din Cisiordania, și ar ceda restul teritoriului Iordaniei. Doar Golan susține o variantă a soluției celor două state, pe care o numește „separare responsabilă”: potrivit acesteia, statul palestinian ar fi complet demilitarizat, iar Valea Iordanului ar rămâne sub controlul de securitate al Israelului.

Nici opinia publică israeliană nu este mai deschisă. Potrivit sondajului Pew din septembrie, doar 17% dintre israelieni cred că o coexistență pașnică cu un stat palestinian independent este posibilă, iar, conform unui studiu realizat în august de Institutul pentru Politici ale Poporului Evreu, 38% dintre israelienii evrei ar susține anexarea întregii Cisiordanii. Această respingere nu poate fi înțeleasă fără referire la 7 octombrie: în acea zi, Hamas a ucis circa 1.200 de persoane în sudul Israelului și a răpit peste două sute ca ostatici, motiv pentru care o mare parte a societății israeliene percepe de atunci statul palestinian drept un risc de securitate.

Diferența cea mai vizibilă s-ar manifesta în Cisiordania. Sub cel mai de dreapta guvern din istoria Israelului, coloniile considerate ilegale de aproape întreaga comunitate internațională s-au extins într-un ritm fără precedent, avanposturile neautorizate chiar și conform legii israeliene s-au multiplicat, iar colonii extremiști atacă tot mai frecvent și mai violent satele palestiniene. Eisenkot susține construcția de colonii, dar consideră că aceasta trebuie să fie „legală”, adică ar desființa avanposturile neautorizate, și se opune și planului guvernamental E1, care ar diviza Cisiordania și ar separa-o de Ierusalimul de Est. Într-un interviu acordat în august publicației Israel Hayom, Eisenkot le-a reproșat celor doi miniștri de extremă dreapta, Ben-Gvir și Smotrich, că subminează legitimitatea internațională a Israelului, iar Golan cere măsuri mai dure împotriva violenței colonilor. Nu este puțin lucru, întrucât actualul guvern nu doar a tolerat violența colonilor, ci, prin ministrul securității naționale, Ben-Gvir, a și servit-o frecvent. Ministrul de finanțe Smotrich neagă existența poporului palestinian și vrea colonii în Gaza, iar Ben-Gvir cere anexarea Gazei. Dacă Netanyahu rămâne, nimic nu se va schimba în privința chestiunii palestiniene, sau, dacă se va schimba, va fi doar în rău.

În privința Gazei, diferența dintre cele două tabere este și mai mică. Netanyahu și Eisenkot cer amândoi dezarmarea Hamas și înlăturarea sa de la putere, și amândoi ar relua războiul dacă Hamas refuză să depună armele. Nu este nimic surprinzător în asta, întrucât, în fața unei organizații care proclamă deschis distrugerea Israelului și care a rămas înarmată de la toamna trecută, în ciuda armistițiului, Israelul are dreptul să se apere. În ciuda armistițiului încheiat anul trecut prin mediere americană, armata israeliană controlează peste jumătate din Gaza și efectuează atacuri aproape zilnic. Potrivit autorităților sanitare din Gaza, de la armistițiu au murit aproape 1.500 de palestinieni, iar de la începutul războiului, în total peste 74.000.

Netanyahu a respins în iulie planul lui Trump, potrivit căruia Hamas și-ar preda armele unui organism palestinian susținut de americani, Israelul s-ar retrage gradual, iar reconstrucția ar putea începe. Potrivit lui Netanyahu, nu va exista nici retragere, nici reconstrucție până la dezarmarea completă a Hamas. În plus, el susține ceea ce numește „emigrarea voluntară” a locuitorilor din Gaza către alte țări, chiar dacă neagă că ar vrea să-i forțeze. Eisenkot, în schimb, nu propune strămutarea locuitorilor din Gaza și critică programul „victoriei totale” al lui Netanyahu. În opinia sa, Israelul ar fi trebuit să se concentreze pe neutralizarea Hamas, iar apoi să transforme Gaza printr-un proces de lungă durată. El acceptă planul american de pace, dar numai după dezarmarea completă a Hamas, și a promis postului Channel 7 că, în calitate de premier, va pune capăt în 18 luni dominației Hamas asupra Gazei. Cuvintelor lui Eisenkot le dă greutate faptul că el însuși a plătit un preț în acest război: fiul său, Gal, a murit în Gaza în decembrie 2023.

Așteptările analiștilor palestinieni și internaționali sunt, în consecință, rezervate. „Palestinienii nu ar trebui să se aștepte la o schimbare fundamentală în politica israeliană, dacă tabăra lui Netanyahu pierde puterea”, a declarat pentru Al Jazeera Samer Jaber, cercetător la Universitatea Royal Holloway din Londra. Amjad Iraqi, analist al International Crisis Group, consideră că astăzi se mai poate discuta cel mult despre atenuarea pagubelor, nu despre o schimbare radicală, iar Ehab Jabareen apreciază că un nou guvern ar fi mai atent la presiunile americane, dar ar păstra controlul asupra palestinienilor, schimbând doar modul în care îl exercită, îl justifică și îl gestionează. Cercetătorul suedez Anders Persson avertizează că o coaliție fragilă, opusă lui Netanyahu, ar fi mai greu de pus sub presiune și de către aliații occidentali, întrucât aceștia s-ar teme mereu că ea s-ar putea prăbuși rapid, iar Netanyahu ar reveni. Prin urmare, cele mai probabile schimbări sunt concrete, dar limitate: un guvern al opoziției ar putea suspenda planul E1, ar acționa împotriva violenței colonilor și ar putea face ajutorul umanitar și reconstrucția din Gaza mai predictibile.

Nici asta nu ar trebui subestimată, întrucât un guvern în care nu Ben-Gvir răspunde de poliție și nu Smotrich de coloniile din Cisiordania ar reduce, prin însuși acest fapt, violența împotriva satelor palestiniene și izolarea internațională a Israelului. Soluția celor două state a fost însă practic exclusă din cursul principal al politicii israeliene, iar niciun scrutin nu va schimba asta de la o zi la alta. Astfel, miza este mai degrabă dacă Israelul va reveni pe calea statului de drept, a unei conduceri militare responsabile și a cooperării cu aliații occidentali, sau va continua să fie condus de o coaliție ale cărei ministri vorbesc deschis despre anexarea Gazei și despre expulzarea palestinienilor. Ce răspuns vor da israelienii la această întrebare se va vedea marți, dar, după cât se pare, decizia ar putea fi complicată cu ușurință de mandatele partidelor arabe sau de un nou impas care să dureze luni de zile.

Ugar