A luptat încercuit timp de cinci luni, în șase zile a scăpat de pe linia frontului rusesc soldatul ucrainean

Viktor Svystun, soldat ucrainean de 37 de ani cu indicativul „Bumer”, a petrecut cinci luni încercuit în regiunea Zaporijjia, unde, împreună cu camarazii săi, a luptat cu rușii uneori de la o distanță de doar cinci-șapte metri. Când a devenit clar că au fost încercuiți, a decis să reziste până la capăt: „Dacă deja situația e astfel încât mă vor ucide, atunci cel puțin să-mi vând viața foarte scump inamicului.”

Dormeau două-trei ore pe zi, iar hrana o împărțeau astfel încât rezervele limitate să le dureze mai multe zile. Când nu mai aveau altceva de mâncare, încercau să frigă fazani la flacăra lumânărilor aprinse în tranșee. Pe lângă luptele continue și lipsuri, trebuiau să își îngrijească singuri și răniții, fără echipament adecvat și fără ajutor medical spitalicesc.

Una dintre cele mai grele decizii a trebuit să o ia atunci când brațul camaradului său cu indicativul Kocserga a început să putrezească după ce fusese rănit. Garoul nu putea fi îndepărtat, așa că Bumer a amputat în final membrul rănit cu un cuțit, la nivelul articulației cotului. „Nu a putut scoate garoul. Brațul său era deja într-o stare în care trebuia tăiat la articulația cotului” – a povestit cele întâmplate un ofițer al Brigăzii 108 de Apărare Teritorială.

Între timp, rușii au cerut în repetate rânduri soldaților încercuiți să se predea și le-au lansat mesaje în care scriau: „Sunteți încercuiți, depuneți armele și plecați acasă!” Bumer a refuzat însă posibilitatea capturării și a continuat lupta. Potrivit spuselor sale, pentru fiecare soldat rus ucis făcea o crestătură pe patul mitralierei, dar când numărul acestora a trecut de o sută, a renunțat să mai țină socoteala. Mai târziu, pe un radio rusesc capturat, a auzit date despre propria sa persoană, precum și ordinul ca el să fie ucis cu orice preț.

De-a lungul lunilor s-a rănit și el de mai multe ori: a fost lovit de schije, a suferit mai multe comoții cerebrale, iar un glonț i s-a înfipt în coapsă, lucru de care a aflat abia după ce a scăpat din încercuire. La început a crezut că i s-a format un furuncul la picior, iar mai târziu s-a descoperit adevărata cauză. „Schijele ni le scoteam singuri, cu un multitool, cu cuțitul. Nici nu era nevoie de calmante. Adrenalina de după luptă suprimă atât de mult durerea, încât aproape nu simți nimic” – a povestit el.

Tot timpul a avut asupra lui o icoană cu Maica Domnului, pe care a găsit-o într-o casă complet incendiată și care, în ciuda distrugerii, a rămas intactă. Icoana a reprezentat pentru el un sprijin în cele cinci luni: „Omul simte că există forțe mai mari decât noi, care ne ajută.”

Când au avut ocazia să încerce să spargă încercuirea, grupul a parcurs șaizeci de kilometri în șase zile, trecând prin teritoriul controlat de inamic îmbrăcați în uniforme rusești. S-au prefăcut că fac parte dintr-un grup de diversiune rusesc și, în final, au reușit să scape fără să se angajeze vreodată în luptă pe drum. Totuși, revenirea acasă nu a pus capăt chinurilor trăite: „Când noaptea încerc să adorm, câteodată am sentimentul că imediat mă voi trezi și că, de fapt, încă sunt acolo. Poate că încă nu am conștientizat pe deplin că am ajuns cu adevărat acasă.”

Bumer dorește ca în viitor să le transmită experiența sa altor soldați, atunci când va putea lăsa definitiv în urmă tranșeele. Nu regretă serviciul în infanterie, în ciuda celor trăite, pentru că crede că, dacă el nu ar fi fost acolo, altcineva ar fi trebuit să-i țină locul. „Fiul cuiva, iubitul cuiva. Cineva trebuie să facă această muncă.”