De la stâlpul din Doneţk la scena Berlinale: povestea Irinei Dovhan

Irina Dovhan își stropea florile când, în august 2014, la ea acasă au venit bărbați înarmați și au răpit-o, pentru că ajutase armata ucraineană. A fost bătută, amenințată, apoi dusă într-o piață din Doneţk, aflat sub ocupaţie, unde a fost înfăşurată într-un drapel ucrainean şi legată de un stâlp. Mai mulţi trecători au bătut-o, alţii s-au fotografiat cu ea. O fotografie făcută acolo a contribuit, în final, la eliberarea ei. Doisprezece ani mai târziu, publicul festivalului de film de la Berlin a aplaudat-o în picioare, cu lacrimi în ochi, pe Irina, care de atunci ajută femeile care, la fel ca ea, au trăit captivitatea rusă, tortura sau violenţa sexuală.

Înainte de război avea propriul salon de înfrumuseţare în Iasinuvata, din regiunea Doneţk, soţul ei lucra pe şantiere, iar împreună cu fiul şi fiica lor locuiau în casa pe care o construiseră şi o înfrumuseţaseră timp de optsprezece ani. Când a izbucnit războiul în 2014, vecinii lor au plecat, unul după altul, dar Irina a rămas: voia să le protejeze căminul şi nu voia să abandoneze nici animalele rămase pe străzi, pe care continua să le hrănească chiar şi în timpul bombardamentelor.

„Îmi spuneam mereu că au existat deja multe războaie în lume, iar oamenii le-au îndurat, au supravieţuit. Trebuie să fac şi eu la fel.”

În acelaşi timp, împreună cu alte femei, îi sprijinea pe soldaţii ucraineni: le duceau alimente, medicamente şi haine, iar pentru lucrurile cumpărate făceau fotografii, pentru a putea da socoteală celor care le ajutau munca prin donaţii. Când tableta care conţinea aceste fotografii şi corespondenţa lor a ajuns în mâinile ruşilor, acest lucru a fost suficient pentru ca Irina să fie răpită. În timpul interogatoriilor, a încercat să-i protejeze pe cei cu care lucrase. „Le-am dat toate parolele mele, dar am încercat să protejez oamenii pe care îi cunoşteam” – a povestit ea mai târziu. Cei care o deţineau au bătut-o, au ameninţat-o cu violul şi au tras cu arma chiar lângă urechea ei; unul dintre ei a lovit-o cu putere în piept, atât de tare încât Irina a fost proiectată în perete şi mult timp nu a mai putut respira.

După torturi, au dus-o într-o piaţă din Doneţk, unde a fost înfăşurată într-un drapel ucrainean şi i s-a atârnat de gât o pancartă cu acuzaţii false. S-a ţinut de stâlp pentru a nu cădea, în timp ce femeile locale o băteau, printre ele şi o femeie în vârstă, care o lovea cu bastonul pe care se sprijinea ea însăşi. Cineva i-a zdrobit o roşie pe faţă, iar tineri bărbaţi s-au schimbat pe rând pentru a se fotografia alături de ea. „Fotografia nu arată tot ce s-a întâmplat acolo” – a spus ea mai târziu. În piaţă lucra şi fotoreporterul brazilian Maurizio Lima. Irina îi urmărea faţa şi spera că va interveni şi o va apăra, însă bărbatul a făcut fotografia şi a plecat. Imaginea a fost publicată în The New York Times, iar atenţia internaţională, precum şi intervenţia jurnaliştilor, au contribuit în cele din urmă la eliberarea Irinei.

Totuşi, nu s-a mai putut întoarce la vechea ei viaţă: casa le-a fost jefuită, afacerea ei s-a pierdut, iar ea, împreună cu soţul şi fiica, a fugit în regiunea Kiev. La început au dormit în maşină, mai târziu au fost găzduiţi de străini. Irina a început să lucreze ca maseuză şi a încercat să reconstruiască tot ce pierduseră, în timp ce trebuia să asculte şi comentarii despre ce a câştigat, de fapt, din patriotismul ei.

„Pe acest pământ, aici este singurul loc unde pot fi fericită. Deja numai pentru asta a meritat să-mi asum riscul”

– a răspuns ea.

Cu timpul, a intrat în contact cu femei care au trecut, la fel ca ea, prin captivitate şi violenţă, iar în 2019 a luat naştere comunitatea SEMA Ucraina. După eliberarea regiunii Kiev în 2022, Irina a mers din sat în sat pentru a strânge mărturiile victimelor crimelor de război ruseşti. Femeile din Doneţk au oferit sprijin celor care au suferit oroarea ocupaţiei din regiunea Kiev, iar mai târziu li s-au alăturat şi femei din regiunea Herson.

„Le-au arătat celor care au trecut prin aceleaşi suferinţe că există viaţă şi după cele trăite.”

Comunitatea continuă munca şi în 2026: oferă femeilor sprijin psihologic, medical şi material, iar Irina documentează crimele de război şi vorbeşte la întâlniri internaţionale despre experienţele victimelor. În martie, a relatat că până atunci fuseseră audiaţi 360 de martori şi persoane afectate. În acelaşi an, Irina a devenit una dintre cele şase protagoniste ale documentarului Trace (Urme). Filmul prezintă poveştile unor femei ucrainene care au suferit violenţe în timpul războiului şi a câştigat premiul publicului în secţiunea Panorama a Berlinale. După proiecţie, spectatorii s-au apropiat de protagoniste, le-au strâns mâinile, le-au îmbrăţişat; potrivit Irinei, aplauzele au durat zece minute.

Când nu călătoreşte prin ţară sau nu vorbeşte în străinătate despre poveştile femeilor, Irina se întoarce la grădina ei din regiunea Kiev, îşi îngrijeşte plantele şi lucrează la grădina de legume. Are din nou flori, dulceţuri de casă şi plăcintă cu dovleac – lucruri care făceau parte cândva din căminul ei din Iasinuvata, înainte ca bărbaţii înarmaţi să vină după ea. Din propria experienţă, ştie cât de mult înseamnă să găseşti din nou un acasă după orori, să poţi munci, să îngrijeşti o grădină şi să faci planuri. Acum ajută alte femei să-şi reconstruiască vieţile, în timp ce continuă să lupte pentru ca cei care le-au torturat să fie traşi la răspundere.

„Vreau să fac cât mai mult posibil în timpul pe care îl am la dispoziţie. Şi acum ştiu să mă bucur de viaţă şi mai mult.”