Răsturnăm sistemul, dar mai întâi zece flotări

Băiatul vrea să se răzvrătească și ar fi bine, în sfârșit, să aparțină și el undeva. La neofasciștii italieni primește promisiuni pentru amândouă, chiar dacă află rapid că prima regulă a rebeliunii lor este că poate vorbi doar atunci când este întrebat. Primul roman al lui Andrea Oriente urmărește cele cincisprezece luni în care băiatul își dă seama ce a primit de fapt în schimbul supunerii sale.

În sediul ScontroSistema trebuie să te strecori pe sub o rulou lăsat pe jumătate, iar apoi să-ți lași telefonul oprit pe raft. În interior se află scaune de plastic în fața catedrei, iar de pe perete trei bărbați privesc spre noul venit. Fața lui Mussolini se cuvine să fie recunoscută fără nume, așa că doar celorlalți doi li s-a scris numele dedesubt. Unul este Léon Degrelle, colaboraționistul nazist belgian, celălalt este Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul viitoarei Gărzi de Fier din România. La puțin peste doi ani de la moartea lui Codreanu, în ianuarie 1941, membrii Gărzii de Fier au ucis peste o sută de evrei în pogromul de la București.

În această cameră îl conduce pe cititor Andrea Oriente în romanul său La nostra giovinezza (Tinerețea noastră), apărut în septembrie. Despre carte relatează G4Media, citând La Repubblica, care îl descrie pe autor ca fiind în vârstă de douăzeci de ani, însă potrivit editurii, Oriente are 24 de ani. Protagonistul cărții este un băiat de douăzeci de ani. Romanul are inspirație autobiografică, iar prin ochii băiatului vedem și ce anume este atrăgător într-o astfel de companie pentru cineva care, până atunci, nu a simțit nicăieri că cineva se bazează pe el. Aici are imediat ceva de făcut, i se dau cărți în mână, poate scrie articole, iar în fiecare marți i se explică și ce se petrece în Siria sau în Donbas. Cuvântul final, desigur, îi revine mereu șefului.

Pe lista inamicilor încap laolaltă democrația, birocrația, imigranții, comuniștii și, pentru ca toate relele lumii să poată fi puse pe seama unui singur nume, George Soros. În viața de zi cu zi, însă, o sarcină mai urgentă decât răsturnarea sistemului este ca noul venit să răspundă corect la materia de învățat. Dacă se blochează, vin flotările, și anume pentru toată lumea. Numărătoarea o face cel care a greșit. Claudio Paglieri, în Il Secolo XIX, scoate în evidență modul în care se înmulțesc flotările în roman, până devine foarte clar la ce folosește această suferință comună. Băieții se leagă unii de alții, dar noul venit învață și el rapid cum e să simtă că din cauza lui ard brațele tuturor.

Pentru o vreme, băiatul suportă chiar și palmele, pentru că cel puțin acolo este așteptat. Apoi îi este tot mai greu să explice de ce se întoarce mereu în aceeași cameră, unde la orice întrebare există deja un răspuns pregătit, și unde trebuie să-și trateze până și propria oboseală ca și cum ar fi un defect de caracter. Voia să facă politică, dar a ajuns să pună mâna pe un baston, iar după cincisprezece luni de camaraderie se simte mai singur decât înainte să intre. Sistemul rămâne. Băiatul se adună și se duce acasă.

Ugar