Eisenkot sau haosul: în ce stadiu se află formarea guvernului în Israel?

La zece zile de la alegeri, în Israel nu se știe încă cine va forma guvernul, cu toate că, la prima vedere, cifrele par clare. Alianța de dreapta-religioasă a lui Benjamin Netanyahu, care a condus țara din 2009 cu o scurtă întrerupere, și-a pierdut majoritatea, iar 67 de deputați din cei 120 ai parlamentului îl susțin ca premier pe rivalul său, fostul șef al Statului Major, Gadi Eisenkot. Președintele Isaac Herzog nu s-a grăbit totuși, și va anunța abia duminică, 8 noiembrie, pe cine mandatează, pentru că, în opinia sa, majoritatea există pe hârtie, dar o bună parte dintre partide nu sunt dispuse să se așeze la aceeași masă unele cu altele.

Vineri după-amiază, înainte de ziua de odihnă de sâmbătă, situația se prezintă astfel. Netanyahu a rămas în funcție ca premier interimar și susține că alegerile i-au fost „furate”. De partea lui Eisenkot, în schimb, s-a produs ceva la care puțini se așteptau: Avigdor Lieberman, care de decenii cere înrolarea ultraortodocșilor, a anunțat că este dispus să cedeze în această privință, numai pentru ca guvernul să se poată forma fără partidele arabe. Dacă din asta va rezulta ceva concret sau Israelul va vota din nou în primăvara anului 2027, se va decide în următoarele săptămâni. Alegătorii au împărțit parlamentul în trei blocuri pe 27 octombrie, și niciunul nu a ajuns la cele 61 de mandate necesare pentru guvernare. Alianța lui Netanyahu a obținut 53 de locuri, o scădere semnificativă, având în vedere că în ciclul anterior tabăra sa a numărat la un moment dat până la 68 de deputați. Alianța de opoziție formată din patru partide a lui Eisenkot a obținut 48 de locuri, iar cele două partide conduse de arabi, împreună, 19 - niciodată nu au fost atât de puternice.

Două lucruri complică situația. Primul este că Likud rămâne cel mai mare partid, cu 27 de mandate, iar partidul lui Eisenkot, Yashar, a ajuns doar pe locul doi, cu 21, astfel că ambele tabere pot pretinde că au câștigat. Al doilea este că majoritatea anti-Netanyahu de 67 de deputați se obține doar dacă sunt incluse și partidele arabe, iar majoritatea opoziției nu a vrut, până acum, nici să audă de guvernare împreună cu acestea. Merită menționat și faptul că B'Yachad, cu 12 mandate, este el însuși o alianță: partidele lui Naftali Bennett și Yair Lapid au fuzionat în aprilie, Lapid candidând pe locul doi pe listă.

Dar de ce s-a întâmplat așa?

Cea mai importantă explicație este prezența la vot: nu s-a mai votat în Israel în număr atât de mare din 1999, 77,9% dintre cei cu drept de vot și-au exercitat dreptul. O mare parte din creștere a venit din partea alegătorilor arabi. Dacă în 2022 doar puțin peste jumătate dintre ei au votat, acum au participat aproape 80%, partidele arabe au obținut atunci zece mandate, acum nouăsprezece, cu aproximativ atât mai multe cât îi lipsesc acum lui Netanyahu pentru majoritate. Există mai multe explicații pentru care s-au mobilizat atât de mulți. Criminalitatea a atins dimensiuni fără precedent în localitățile arabe, mulți simt că statul nu-i bagă în seamă, și au trăit patru ani sub un guvern în care a fost prezent și partidul de extremă dreapta al lui Itamar Ben-Gvir și Bezalel Smotrich. Lista Comună a candidat de această dată unită, nu ca în 2022, când separarea a dus la pierderea de voturi, iar contracampania lui Netanyahu nu le-a făcut rău. Potrivit liderului Listei Comune, mai mult de jumătate din postările Likudului din ziua alegerilor au fost îndreptate împotriva alegătorilor arabi, cu scopul de a mobiliza alegătorii de dreapta la urne, dar aceasta a mobilizat și arabii, în timp ce dreapta s-a fragmentat. Mai multe partide mici de dreapta, printre care partidul Amcha Yisrael, fondat în august de generalul Ofer Winter, nu au atins pragul de 3,25%, iar potrivit estimărilor apropiate de Likud, astfel s-ar fi pierdut aproximativ patru procente din voturile de dreapta, ceea ce explică în mare parte diferența dintre cele două tabere.

Cauza cea mai profundă este însă serviciul militar, deoarece tinerii ultraortodocși care studiază în școli religioase nu sunt chemați în armată de decenii. Cât timp a fost pace, relativ puțini s-au ocupat de această chestiune, dar din octombrie 2023, de când rezerviștii au fost luați de acasă pe luni de zile, tot mai mulți nu mai sunt dispuși să accepte această excepție. Chestiunea aceasta împarte în două alianța lui Netanyahu: partidele ultraortodoxe vor să consfințească scutirea prin lege, în timp ce majoritatea alegătorilor de dreapta nu vor să audă de asta. În iulie 2025 tensiunea a atins un punct în care UTJ (Iudaismul Unit al Torei) și Shas au ieșit de la guvernare, iar acum, dimpotrivă, alegătorii ultraortodocși au votat în masă chiar pentru a apăra scutirea, în timp ce partidele lor nu mai stau neapărat de partea lui Netanyahu. În fundal se află și vechile dispute: independența justiției, viitorul Cisiordaniei, chestiunea responsabilității pentru eșecul din 7 octombrie, și faptul că Israelul este privit tot mai des ca inamic în tot mai multe locuri din lume. Niciuna dintre acestea nu este nouă, dar, după anii de război, toate au avut mai multă greutate.

Netanyahu nu și-a recunoscut înfrângerea; încă din ziua următoare alegerilor, pe 28 octombrie, Likudul a declarat că partidele arabe „au furat alegerile” prin mituire și fraudă, afirmație pe care, potrivit poliției, nimic nu o susține. Partidul invocă câteva cazuri concrete: în dimineața votării au fost reținuți trei activiști cu plicuri pline de bani cash, iar două zile mai târziu alți patru oameni, toți, conform poliției, legați de partidul Ra'am. Ra'am neagă orice implicare în acest caz, iar pe 1 noiembrie un judecător a pus deja la îndoială și necesitatea prelungirii arestării suspecților. Adevărata armă a Likudului a devenit, însă, o anchetă a serviciilor secrete. La cererea judecătorului Curții Supreme Noam Sohlberg, președintele Comisiei Electorale Centrale, Shin Bet, adică serviciul de securitate internă, investighează dacă nu s-au pompat bani qatarieni, posibil și turci, în localitățile arabe, pentru a mobiliza mai mulți alegători. Șeful serviciului, David Zini, numit de Netanyahu și considerat apropiat de extrema dreaptă, a vorbit despre circa 100 de milioane de șekeli. A dorit să audieze trei politicieni arabi de top, dar procurorul general nu a permis, considerând dovezile insuficiente. Momentul în care a apărut cazul este, de asemenea, stânjenitor: potrivit informațiilor, informațiile de informații existau deja cu câteva săptămâni înainte de alegeri, totuși Zini a declarat, chiar în ziua votării, că scrutinul este curat și sigur, iar după aceea a informat mai întâi pe Netanyahu, și abia pe Eisenkot atunci când scrisoarea privind ancheta s-a scurs în presă.

Instituțiile statului au acționat într-un mod vizibil unitar. Președintele Comisiei Electorale, așezat între procurorul general și șeful Shin Bet, a declarat că, chiar dacă suspiciunea s-ar confirma, acest lucru nu ar schimba nimic în ce privește corectitudinea de ansamblu a alegerilor. Comisia a certificat rezultatul pe 4 noiembrie, iar Herzog l-a acceptat; Qatarul neagă că ar fi finanțat vreo campanie de influențare. Ironia situației este că mai mulți colaboratori ai biroului lui Netanyahu sunt anchetați chiar pentru bani qatarieni. Povestea despre „alegerile furate” are un scop clar: dacă asupra voturilor arabe planează suspiciunea, atunci și guvernul care s-ar baza pe ele devine suspect, iar pentru Eisenkot va fi tot mai dificil să formeze o alianță cu ele. Netanyahu a mers până acolo încât a numit trădare eventualitatea ca rivalul său să se alieze cu partidele arabe, la care Eisenkot a replicat că Netanyahu conduce o campanie organizată pentru a discredita rezultatul alegerilor. Tensiunea se vede și pe străzi: în fața casei lui Eisenkot din Herzliya, câteva zeci de oameni au protestat împotriva unui guvern iudeo-arab, în timp ce la reședința prezidențială o mulțime mai mare a cerut exact un astfel de guvern.

Partidul lui Gadi Eisenkot a ajuns doar pe locul doi, și totuși el este marele câștigător al alegerilor. Generalul de 66 de ani a fost șef al Statului Major între 2015 și 2019, este considerat conservator în chestiuni de securitate, iar fiul său a murit în războiul din Gaza. Dacă va deveni premier, va fi primul șef de guvern sefard al Israelului, adică primul a cărui familie nu a venit din Europa, ci din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord - părinții săi au emigrat din Maroc. Acest segment votează tradițional mai degrabă cu Likud, de aceea lucrul acesta are o încărcătură simbolică. A fondat Yashar în septembrie 2025 și cere trei lucruri de la orice partener potențial: să recunoască Israelul ca stat iudaic, să accepte că toată lumea trebuie să îndeplinească serviciul militar sau civil, și să susțină dezmembrarea Hamas. Nu este dispus să guverneze sub nicio formă împreună cu Netanyahu.

Benjamin Netanyahu, ca premier interimar, rămâne în funcție până la formarea unui nou guvern, iar acest lucru are o importanță considerabilă. Likudul argumentează că rămâne în continuare cel mai mare partid, iar ministrul Transporturilor, Miri Regev, a declarat în fața președintelui că, în opinia sa, mandatul ar trebui să-i revină liderului celui mai mare partid. Likudul cere formarea unui „guvern național larg” format din partide sioniste conduse de evrei, dar atunci când Herzog l-a întrebat ce ar oferi în schimb, ministrul Educației, Yoav Kisch, nu a putut răspunde. Liderul grupului parlamentar al partidului, Ofir Katz, a exclus și posibilitatea ca Netanyahu să împartă funcția de premier prin rotație cu altcineva.

Partidul comun al lui Naftali Bennett și Yair Lapid, B'Yachad, cu 12 mandate, este a doua forță a opoziției. L-au propus pe Eisenkot, dar, potrivit lui Bennett, alegătorii nu le-au dat un mandat pentru a guverna cu partide arabe, dar nici nu vor un guvern de unitate cu Netanyahu. Deputata Merav Cohen a declarat că, din experiențele trecute, a învățat să nu facă afaceri cu scorpioni. Avigdor Lieberman a provocat cea mai mare surpriză a săptămânii. Liderul laic și de dreapta al Yisrael Beiteinu era cunoscut de ani de zile pentru refuzul de a guverna fie cu partidele arabe, fie cu cele ultraortodoxe. Vineri, însă, a anunțat că este pregătit să cedeze în privința legii referitoare la înrolarea ultraortodocșilor. A motivat aceasta prin necesitatea de a forma un guvern de 61 de locuri care să nu depindă de Lista Comună și de Ra'am. A închis rapid un zvon, totuși: nu vrea să fie premier prin rotație alături de Eisenkot, pentru că, în opinia sa, o astfel de rotație afectează conducerea țării. Democrații de stânga ai lui Yair Golan sunt mai deschiși față de partidele arabe decât orice altă forță din opoziție. Potrivit lui Golan, partidele anti-Netanyahu trebuie să guverneze împreună, și a discutat deja cu Lista Comună despre o cooperare parlamentară. Unul dintre deputații lor noi i-a spus președintelui că celui care crede că se poate forma un guvern de unitate cu Netanyahu, el i-ar putea vinde și o mașină second-hand.

Dintre partidele ultraortodoxe, UTJ a produs cea mai mare schimbare. La instrucțiunile rabinilor săi, nu l-a propus pe nimeni pentru funcția de premier, și pentru prima dată din 2009 un partid ultraortodox nu s-a alăturat lui Netanyahu. Anunțul lui Lieberman de vineri a fost salutat imediat de președintele UTJ, Yaakov Asher, care a remarcat cu satisfacție că toată lumea a devenit mai flexibilă în privința chestiunii înrolării. Shas este mai precaut: l-a propus pe Netanyahu, iar liderul său, Aryeh Deri, potrivit informațiilor, nu este dispus să intre la guvernare fără Likud. Dintre partidele arabe, ambele l-au propus pe Eisenkot, dar cu tonuri complet diferite. Partidul lui Mansour Abbas, Ra'am, reprezintă aripa pragmatică. A acceptat că Israelul este un stat iudaic, a condamnat atacul din 7 octombrie, susține dezarmarea Hamas și a promis că nu s-ar implica în chestiuni de apărare, dar nu a declarat explicit că Hamas este o organizație teroristă, lucru pe care Eisenkot l-a pus, de asemenea, drept condiție. Potrivit liderului Listei Comune, Yousef Jabareen, alegerile au avut loc între rău și mai rău. Partidul nu va intra într-un guvern care perpetuează ocupația Cisiordaniei, dar, potrivit lui Ahmad Tibi, ar susține din exterior un guvern minoritar, dacă acesta nu se dezintegrează imediat.

Președintele Isaac Herzog are, de această dată, un rol mult mai important decât de obicei. Legea nu impune ca mandatul să fie acordat candidatului cu cele mai multe recomandări. El trebuie să îl aleagă pe cel care are cele mai bune șanse de a forma un guvern. Herzog nu ascunde faptul că ar prefera un guvern național de unitate format din Likud și Yashar, și, în cadrul consultărilor, a întrebat aproape fiecare partid dacă își poate imagina așa ceva. Deputaților partidului de extremă dreapta Otzma Yehudit le-a reproșat deschis că declarațiile lor despre alegătorii arabi sună rasiste. Joi seara, la finalul consultărilor, președintele a anunțat rezultatul. Eisenkot a fost propus de partide care totalizează 67 de deputați, Netanyahu de 46, iar UTJ, cu șapte mandate, nu a propus pe nimeni. Potrivit Yashar, niciun candidat nu a mai primit atât de mult sprijin din 2015, însă Herzog a decis să mai aștepte: a spus că cifrele pot părea clare, dar el trebuie să decidă cine poate forma efectiv un guvern, iar pentru că partidele se exclud reciproc, lucrul acesta este departe de a fi evident. În weekend, care este de altfel liniștit din cauza odihnei de sâmbătă, va discuta personal cu liderii de partide.

Duminică se pot naște trei tipuri de decizii, dar șansele diferă foarte mult:

• Eisenkot primește mandatul.
  Aceasta este varianta cea mai probabilă, și presa israeliană se așteaptă la ea aproape în unanimitate. După aceea va avea 28 de zile pentru a reuni 61 de deputați în spatele unui guvern. Președintele poate prelungi acest termen cu încă 14 zile, astfel încât trebuie să ajungă la un acord cel mai târziu până la mijlocul lunii decembrie.

• Eisenkot primește mandatul, dar Herzog îl îndeamnă public spre un guvern de unitate.
  Președintele a întrebat toate partidele despre acest lucru, așa că este probabil să aducă în discuție acest aspect și la acordarea mandatului. Din punct de vedere juridic, aceasta nu obligă la nimic, dar din punct de vedere politic reprezintă o presiune. Yashar a anunțat deja că va încerca mai întâi să formeze propriul său „guvern național de urgență”.

• Netanyahu primește primul mandat.
  Șansele pentru asta sunt mici. Likudul invocă faptul că este cel mai mare partid, dar Netanyahu, cu 46 de recomandări, este mai departe de cele 61 necesare decât Eisenkot, și nici vechiul aliat UTJ nu l-a susținut. Dacă Herzog ar decide totuși astfel, ar fi o mare surpriză.

După duminică vine imediat prima probă. Marți, 10 noiembrie, noii deputați vor depune jurământul, iar parlamentul trebuie să aleagă un președinte al Knessetului în locul lui Amir Ohana, din Likud. Opoziția vrea să obțină funcția cu voturile partidelor arabe, și cel mai des se vorbește despre numele lui Yair Lapid, moment din care se va vedea dacă majoritatea anti-Netanyahu de 67 de deputați votează, de fapt, împreună.

Cele 67 de recomandări sunt, pentru Eisenkot, doar biletul de intrare. Din acestea nu se poate forma simplu un guvern, pentru că o recomandare nu înseamnă încă aderare; Lista Comună, de exemplu, cu siguranță nu dorește să intre la guvernare. Eisenkot trebuie, deci, fie să găsească parteneri noi, fie să-i convingă pe cei vechi să renunțe la vreuna dintre promisiunile anterioare.

Cum se calculează cifrele în diferitele variante:

• Guvern cu șase partide, inclusiv ultraortodocșii (Yashar, B'Yachad, Democrații, Yisrael Beiteinu, UTJ, Shas): 61 de mandate.
  Ce stă în cale: Shas l-a propus pe Netanyahu, iar Deri nu ar intra la guvernare fără Likud; Yashar și B'Yachad nu au declarat încă că ar ceda în privința înrolării.

• Guvern minoritar cu UTJ (Yashar, B'Yachad, Democrații, Yisrael Beiteinu, UTJ): 55 de mandate.
  Rămâne în funcție doar cât timp Lista Comună și Ra'am se abțin sau susțin guvernul la voturile de încredere.

• Guvern cu Ra'am (cele patru partide de opoziție și Ra'am): 56 de mandate.
  Mai sunt necesare cinci mandate, iar Lieberman și Bennett nu vor să se bazeze pe un partid arab.

• „Guvern al schimbării” iudeo-arab (toate cele șase partide care l-au propus pe Eisenkot): 67 de mandate, 60 fără Lieberman.
  Lieberman exclude această variantă, Lista Comună nu ar intra la guvernare, și nici nu acceptă condițiile lui Eisenkot. Guvern național de unitate cu Likud (Likud, Yashar și alte partide): cele două partide mari ajung împreună la 48, iar cu parteneri suplimentari se poate trece confortabil de 61. Eisenkot, Bennett și Golan nu ar guverna cu Netanyahu, iar Likudul a exclus și varianta rotației.

Răsturnarea de vineri afectează prima variantă. Fără cedarea lui Lieberman, guvernul cu șase partide ar fi fost doar o posibilitate teoretică, întrucât el a fost, de decenii, cel mai vehement susținător al înrolării ultraortodocșilor. Acum, când tocmai el este dispus să negocieze, totul depinde de partidele ultraortodoxe, de aceea este important că președintele UTJ a salutat imediat anunțul, și de aceea este o întrebare mare ce va face Shas, care a rămas până acum de partea lui Netanyahu. Dificultatea nu se limitează, desigur, la ultraortodocși. Eisenkot a promis în campanie că nu va ceda în privința serviciului militar obligatoriu, și mulți dintre alegătorii Yashar și B'Yachad au votat cu ei exact din acest motiv. Dacă ar ajunge la guvernare cu prețul unei legi a înrolării diluate, mulți ar putea considera asta drept o trădare. Cealaltă variantă este un guvern minoritar sau un fel de susținere arabă, dar aceasta este acum și mai dificil de asumat din cauza campaniei despre alegerile furate - chiar dacă alegerile nu pot fi anulate, voturile arabe pot fi aduse în suspiciune. Este interesant că, potrivit unui sondaj al Universității Ebraice, 61% dintre alegătorii opoziției ar accepta și un guvern în care este inclus Ra'am, doar 20% ar dori alegeri noi, iar un guvern de rotație cu Netanyahu ar fi acceptat de numai 12%. Dacă în final se formează un guvern minoritar, acesta are și un precedent. Guvernul lui Yitzhak Rabin, în 1992, după retragerea Shas, s-a sprijinit pe susținerea din exterior a partidelor arabe, iar acest guvern a încheiat Acordurile de la Oslo - politica israeliană știe, deci, să funcționeze cu un astfel de guvern.

Ce se întâmplă dacă toată lumea eșuează?

Legea fundamentală israeliană permite trei tentative de formare a guvernului, iar alegeri noi vin doar dacă toate cele trei încercări se soldează cu un eșec.

Primul mandatat, cel mai probabil Eisenkot, primește 28 de zile, pe care președintele le poate prelungi cu 14 zile. Dacă nu reușește, Herzog poate mandata pe altcineva. În practică, acesta ar fi Netanyahu, care, între timp, rămâne pe tot parcursul premier interimar, și ar primi, la rândul său, 28 de zile. Dacă și acest lucru se soldează cu un eșec, parlamentul poate propune el însuși pe cineva susținut de cel puțin 61 de deputați. Acesta ar avea la dispoziție 21 de zile. Dacă și el eșuează, Knessetul se dizolvă automat și se organizează alegeri noi, care probabil ar avea loc în primăvara anului 2027, iar până atunci Netanyahu ar guverna, chiar dacă nu cu mandat deplin. Acesta este cel mai neliniștitor aspect al poveștii: între 2019 și 2022, Israelul a votat de cinci ori în patru ani, și în acei ani s-a dovedit, de asemenea, că impasul favorizează mai degrabă premierul în funcție. Pentru Netanyahu, noi alegeri reprezintă o șansă chiar și dacă le-a pierdut pe cele actuale, pentru că o dreaptă mai unită, cu mai puține voturi pierdute, i-ar putea readuce majoritatea. Nici cu guvernele de rotație nu sunt experiențe bune. Shimon Peres și Yitzhak Shamir au respectat acordul în 1984, dar înțelegerea Netanyahu-Gantz din 2020 s-a dezintegrat rapid, și Benny Gantz nu a devenit niciodată premier. De aceea tabăra lui Eisenkot respinge cu atâta vehemență o unitate cu Netanyahu, oricât de mult ar dori-o Herzog.

La aceste alegeri este vorba despre mai mult decât despre căderea unui guvern. Din 2009, guvernele lui Netanyahu s-au bazat pe o alianță dintre dreapta naționalistă și partidele ultraortodoxe, iar acest model s-a rupt acum. Alianța s-a redus la 53 de mandate, iar cele două jumătăți nu sunt de acord în privința serviciului militar obligatoriu. Oricine va forma guvernul, va trebui să rezolve aceeași problemă care l-a doborât pe precedentul: cum să împartă țara sarcinile serviciului militar într-o societate care trăiește de trei ani sub umbra războiului. Presiunea crește și din exterior. În această săptămână a apărut știrea potrivit căreia, conform lui Donald Trump, Statele Unite ar urma să pună capăt, de la finalul anului, ajutorului anual de patru miliarde de dolari acordat Israelului; Herzog a spus că vestea l-a lovit ca un trăsnet din cer albastru. Într-o astfel de situație, costă deosebit de mult ca țara să funcționeze cu un guvern provizoriu timp de săptămâni sau luni. Potrivit analiștilor, nici un guvern condus de Eisenkot nu ar schimba radical politica externă și de securitate a Israelului, ci ar aduce schimbări mai degrabă în politica internă: în independența justiției, în anchetarea eșecului din 7 octombrie, și în chestiunea dacă votul cetățenilor arabi valorează la fel de mult ca al oricui altcuiva.

Calendarul zilelor următoare este stabilit. Duminică, Herzog va anunța pe cine mandatează, marți, la alegerea președintelui Knessetului, se va vedea cât de unită rămâne majoritatea anti-Netanyahu, iar apoi va putea începe negocierea cu ultraortodocșii. Netanyahu nu a câștigat acum, dar Eisenkot nu a învins încă nici el; în următoarele săptămâni se va decide care dintre ei va trebui să cedeze la ceva despre care a spus, până acum, că nu va ceda.

Anna Karczag