Situații-limită și cartonul numărul 6, sau cine ce a făcut cu libertatea sa

Publicarea dosarelor de agenți a pus Ungaria într-o situație-limită: vom avea, în sfârșit, curajul să înfruntăm adevărul despre cine a semnat și cine nu, sau îi lăsăm din nou pe toți să scape? Un bilanț personal și filozofic dintr-o perspectivă transilvăneană, de la Péter Kornis la Szilárd Demeter. Opinia personală a Anei Karczag.

Accese de emoție năucitoare în mediile sociale și în presa tradițională: Ungaria a făcut primul pas spre o confruntare cu propria sine, apoi s-a și poticnit. Așa e această societate, și bine, atunci vom trăi aici – să ne amintim împreună de replica clasică, în care cine știe câți deținători de carton numărul 6 au jucat un rol, și câte persoane de rețea sub codul 04 au contribuit, ca regizor, ca electrician, ca orice altceva. Și nu, nu vom trăi aici, pentru că exact de asta ne-am săturat. Mulți dintre noi.

La fel ca mii, poate zeci de mii de maghiari – e o minune că serverele nu s-au prăbușit –, și eu m-am învârtit și mă învârt de o zi și jumătate prin dosarele deschise. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să clarific situația propriei familii: știam că unul dintre unchii noștri, de acolo, din îndepărtata țară-mamă, era probabil „securist maghiar”, pentru că locul lui de muncă presupunea asta de la bun început. Așa că l-am căutat și l-am și găsit: persoană de rețea exclusă, recrutat în 1957, apoi fie a fost abandonat, fie nu. Cu greu, de fapt deloc nu pot crede că nu a fost așa, pentru că toate circumstanțele mă împiedică să cred asta. Era rudă, dar nu una apropiată. Nu a îndrăgit niciodată ramura familiei noastre în care am crescut și eu; ne-a dat afară în mod dezgustător, pe noi, rudele transilvănene, mai exact „românce”, atunci când, la începutul anilor '90, îl imploram pentru o adeverință de domiciliu. Asta nu înseamnă că am fi locuit acolo, era necesar doar pentru formalități și pentru permisul de ședere care însemna supraviețuire, dar nici atât nu au făcut pentru noi. Acela a fost ultima întâlnire a mamei mele cu el, cu ei; de atunci nu mai știu nici dacă așa-numiții mei cuzini mai sunt în viață sau nu, dar de la marginea îndepărtată a rudeniei noastre, nu foarte largi, știu că la referendumul din 2004 privind dubla cetățenie au votat împotriva noastră.

Apoi, la fel ca mii, zeci de mii de maghiari – e o minune că serverele nu s-au prăbușit –, am început și eu să caut persoanele publice cunoscute. Mă interesau mai ales cei de origine transilvăneană. Dumnezeu să mă ierte, dar dacă și-a dat deja fiul unic pe mâna acestei gloate însetate de sânge, pe care, pentru a ne liniști și a ne măguli, o numim de obicei omenire, atunci, să mă ierte, dar pe mine m-au interesat în primul rând ai mei de sânge: cei care au reușit să scape „în Ungaria” în cea mai întunecată perioadă ceaușistă, și despre a căror soartă ulterioară nu puteam afla decât dacă, din când în când, mai venea o scrisoare. Dar „din când în când” e aici un reper temporal specific întunecatului comunism, nu înseamnă ce înseamnă de obicei noțiunea. De fapt, „niciodată” e mai apropiat de adevăr.

Peste cazul lui Vilmos Ágoston am trecut ușor, o mahmureală e o problemă mai grea pentru mine decât faptul că el a fost sau nu informator, dar Péter Kornis m-a lovit drept în inimă. Foarte tare. Sunt o pasionată a culturii populare, și fără fotografiile lui aș fi devenit cu siguranță una, dar fără fotografiile lui nu aș fi fost o pasionată așa cum sunt astăzi – și „așa” aici poate înseamnă mai valoroasă, mai consecventă în valorile ei. Din interviul dat pentru Válasz Online citesc regretul, dar cu greu pot crede că nu a informat – recrutat, cu carton numărul 6, într-o asemenea funcție… cu greu. Nu cred, nu cred, și în secret speram că Kornis, care avea acces în părțile luminoase, transilvănene, ale întunecatei Românii, a furnizat autorităților comuniste maghiare, pe linie de politică externă, informații care ne-au servit interesele. Nu-i așa că sunt naivă?

Și aici trebuie să mă opresc, pentru că m-am prins. Nu cred nici dosarul care îl dezincriminează pe unchiul meu, nici cel care îl incriminează pe Kornis. Împotriva unuia depune mărturie resentimentul meu, în favoarea celuilalt – afecțiunea mea, și ambele sunt mai puternice decât hârtia. Potrivit lui Kant, singura măsură morală este cea pe care aș putea-o dori ca lege universală, care deci rămâne valabilă și atunci când trebuie să o aplic rudei mele, preferatului meu sau chiar mie însămi. Măsura care depinde de cel pe care îl îndrăgesc nu e o măsură, ci simpatie, iar din simpatie nu s-a născut niciodată dreptatea. Evanghelia spune același lucru despre paiul și bârna din ochi, doar mai simplu.

Și, în timp ce idolii cad unul după altul, trebuie să citesc că, degeaba au avut mulți carton numărul 6 și dosar de recrutare, nimeni n-a turnat pe nimeni, iar cel care a făcut-o totuși, a făcut-o în așa fel încât nimeni să nu aibă necazuri. Totuși, acest regim comunist s-a descurcat destul de bine să se mențină din 1956 până în 1989, cu toate că, aparent, cărase în spate sabotori cu sutele de mii, la fel cum Orbán cară liberalii disprețuiți. Atunci de ce au fugit, de ce au emigrat de aici sute de mii de maghiari? Și cum ne vom privi în ochi cu cei care, în ciuda șantajului, nu au semnat, care, din pricina coloanei vertebrale, și-au pierdut cariera, familia, adesea viața? Cum vom putea privi în față floarea națiunii noastre, dacă acum îi lăsăm pe toți să scape, pentru că ne-am înspăimântat de realitate?

Pentru că nu trebuie să îi exonerăm pe cei care au semnat. Îi putem înțelege, chiar trebuie să îi înțelegem: frica, șantajul, copilul bolnav, permisul de călătorie, pașaportul niciodată obținut. Dar înțelegerea nu este exonerare, și cel care le confundă pe cele două nu este milostiv, ci nedrept. Nedrept față de cei care, în aceeași frică, în fața aceluiași șantaj, au spus nu. Și ei s-au temut. Și ei au avut familie, copii, carieră, doar că ei au plătit prețul pentru ceea ce alții au economisit.

Sunt cei care au trebuit să plece: cei care, cu o singură valiză, sau fără nici atât, s-au aventurat peste frontiera verde, cei pe care i-au numit trădători de țară la adunări, cei care nici la înmormântarea părinților nu au putut veni acasă, și care au luat totul de la capăt într-o țară cu altă limbă, la treizeci de ani, la patruzeci de ani, din nimic, în timp ce acasă informatorii lor le ocupau locul la catedră, la redacție, pe scenă. Și sunt cei care au rămas, dar nu au semnat: cei care nu au primit pașaport, ale căror cărți nu au putut apărea, ai căror copii nu au putut intra la facultate, care și-au câștigat pâinea o viață întreagă ca muncitori necalificați, bibliotecari, fochiști, cu toate că talentul lor îi îndreptățea la mult mai mult decât atât. Ei nu au murit, nu au ajuns la închisoare, nu au placă memorială. Pur și simplu nu au putut fi ceea ce ar fi putut fi. Opera lor neterminată nu o socotește nimeni în balanță, pentru că ceea ce nici nu s-a putut naște nu-i lipsește nimănui – doar lor, și tuturor nouă, fără să știm.

Dacă spunem acum că cel care a semnat a fost și el o victimă, și că, de altfel, nu a făcut rău nimănui, atunci le luăm pentru a doua oară singurul lucru care le-a mai rămas: faptul că au avut dreptate. Că a meritat să spună nu. Și, prin asta, transmitem generației de azi și celei de mâine mesajul că o coloană vertebrală e un lux pe care și-l permit doar naivii.

De aceea, cred că există un minim asupra căruia această societate sfâșiată, de dreapta și de stânga, semnatari și urmași ai acestora, ar trebui să se poată înțelege: cererea de scuze față de cei care au spus nu. Nu despăgubire, nu placă memorială, nu distincție, căci mulți dintre ei nici nu ar mai putea să le primească. Doar atât: să spunem – ați avut dreptate, și noi, cei care am tăcut, semnatarii, cei care au privit în altă parte, și copiii lor, vă suntem datori. Kant face o distincție între ceea ce are preț și ceea ce are demnitate: ceea ce are preț poate fi înlocuit cu altceva, ceea ce are demnitate – cu nimic. Cei care au spus nu au ales demnitatea în locul prețului, și cel mai puțin ce putem face este să le înapoiem ceea ce comunitatea le-a luat: recunoașterea. Acesta ar fi cel mai mic numitor comun sub care nu putem să cădem.

Căci am tot mai mult sentimentul că societatea maghiară s-a înspăimântat. S-a înspăimântat, pentru că trebuie să înfrunte faptul că aici nimeni nu e nevinovat; pe cei care au fost nevinovați i-am izgonit, i-am ucis, i-am jefuit, adesea toate trei deodată, doar că în ordine variabilă. Și s-a înspăimântat și pentru că regimul lui Viktor Orbán prezintă asemănări înfricoșătoare cu Republica Populară Ungară condusă de trio-ul Kádár–Apró–Dögei: dacă se va face o tragere la răspundere a acelei perioade, nici ultimii noștri șaisprezece ani nu vor putea scăpa.

Toți sunt vinovați, și astfel contractul social e pregătit: nimeni nu e vinovat. Hannah Arendt a văzut exact această capcană: acolo unde toți sunt vinovați, nimeni nu este. Grecii îl măcelăreau pe aducătorul veștilor rele – e, ce-i drept, o legendă, dar profund umană, pentru că această trăsătură blestemată ni s-a întipărit pentru totdeauna, și împingem omenirea înapoi în același ciclu etern, al cărui sfârșit e marcat de sate incendiate, orașe bombardate, femei violate și societăți transformate în slugi.

Potrivit lui Jaspers, moralitatea reală a omului se arată prin comportamentul său în situații-limită: în timp de război, empatia față de victimă, în timpul șocului, direcția acțiunii. Proiectat asupra situației noastre: în șocul de după publicarea dosarelor de securitate, vom avea nevoie de purificare, sau va învinge tradiția națională de a ascunde totul sub preș? Căci acum ne aflăm într-o situație-limită, fie că recunoaștem, fie că nu. Zile, poate săptămâni în șir, vom avea totul în fața noastră: numele, numele de cod, cartoanele, rapoartele, scrisul de mână al ofițerilor de legătură. Apoi va veni următorul scandal, următoarea știre, și totul va fi pus pe raft, ca următoarea generație să îl scuture de praf, dacă va avea vreodată chef de asta. De altfel, Jaspers nu a reflectat la asta doar în abstract: în 1946, în Germania aflată în ruine, a scris „Problema culpabilității”, în care a separat tipurile de culpă – juridică, politică, morală și metafizică. A făcut asta exact pentru ca „toți sunt vinovați” să nu se poată transforma, comod, în „nimeni nu este”. Ca și cum ar fi scris-o pentru noi.

Această separare ne protejează și de o altă scăpare comodă. Aud tot mai des că micul turnător nu e, de fapt, vinovat, pentru că vinovat a fost ofițerul de legătură, și sistemul, și partidul. Arendt a numit asta teoria roților dințate, și a arătat unde se prăbușește: în fața tribunalului nu există roți dințate, ci doar oameni. Celui care spune că a fost doar un șurub în mecanism trebuie să-i punem și întrebarea: și de ce ai fost dispus să fii un șurub? Vina ofițerului de legătură nu absolvă vina informatorului, pentru că cele două vinovății nu se anulează reciproc, ci se adună.

Numai că nici pe ofițerii de legătură nu i-a tras nimeni la răspundere. Gábor Péter, omul numărul unu al ÁVH (Poliția Politică maghiară), responsabil pentru torturarea și moartea unor mulțimi de oameni, a fost, ce-i drept, închis, dar nu atât din cauza crimelor sale, cât din cauza jocurilor de putere ale tovarășilor săi, și a fost eliberat prin grațiere în 1959. După aceea, a lucrat ca bibliotecar până la pensionare, și în 1993, la optzeci și șase de ani, a murit de moarte naturală într-un spital din Budapesta, în Ungaria liberă, fără ca opinia publică de după schimbarea regimului să-i pună vreodată în discuție responsabilitatea. Și, ca să nu credem că toate acestea sunt doar trecut: după schimbarea regimului, la cabinetul de avocatură al lui Mátyás Eörsi, din SZDSZ (Alianța Democraților Liberi), au lucrat și doi foști ofițeri ai ÁVH, Miklós Bauer și Károly Bárd. Iar atunci când Tibor Vajda, fost maior al ÁVH, a intentat în Australia un proces de calomnie împotriva fostei sale victime, Magda Bárdy, la dosar a fost depusă o adeverință a Ministerului de Interne maghiar, conform căreia, la secția de anchetă a ÁVH, între 1950 și 1952, nu era permisă maltratarea suspecților. Așadar, un document al statului maghiar liber a depus mărturie în favoarea unui ofițer anchetator, împotriva victimei sale torturate. Magda Bárdy a câștigat procesul după nouă ani. În Australia. Nu acasă.

Pentru că, dacă cerem purificarea doar de la morți și de la cei de optzeci de ani, nu și de la cei care trăiesc astăzi și de la cei care sunt astăzi la putere, atunci din asta nu va rezulta purificare, ci un nou preș. Același preș, numai că acum l-am țesut noi, și aici vine întrebarea pe care nu o pot evita: cum ar trebui să ne raportăm la deținătorii de carton numărul 6 în comparație cu cei care, astăzi, îi persecută și îi distrug pe maghiarii talentați și morali? Fiindcă vorbim de transilvăneni și de sângele nostru, dați-mi voie să întreb – cu rezerva că, în unele cazuri, „mai mare” pur și simplu nu există, pentru că nu servește decât relativizării –, cine a comis o vină mai mare împotriva acestei națiuni și împotriva sa, care dintre cei doi ai noștri, transilvăneni: Péter Kornis sau Szilárd Demeter?

Unul, într-o dictatură, recrutat, din frică sau din calcul (nu pot ști), a scris rapoarte, în timp ce, prin fotografiile sale, a conservat exact ceea ce acea dictatură voia să șteargă. Celălalt, într-o țară liberă, fără constrângere, din proprie voință, și-a asumat să șteargă ceea ce stă în calea dictaturii în construcție. Unul are, azi, ce să regrete, și, după toate aparențele, chiar regretă. Celălalt s-a ascuns în spatele zidurilor tăcerii...

Dar la zidurile tăcerii cărăm și acum cărămizi – acum chiar din cartoanele numărul 6.

Anna Karczag