Kádár a trecut de partea națională și a dat mâna cu Statuia Libertății

Dacă László Toroczkai ar fi spus asta cu douăzeci de ani în urmă, pe vremea asediului televiziunii, prietenii lui l-ar fi linșat pe loc. Să ne imaginăm cum, în Piața Libertății, la câțiva pași de monumentul sovietic, se oprește în fața celor de-ai lui și le spune că János Kádár a fost om de stat. Apoi să ne imaginăm aceeași scenă douăzeci de ani mai târziu, în studioul Partizán, unde lucrul acesta s-a și spus. Mai exact așa: János Kádár a fost o personalitate istorică, virgulă, om de stat. Omul așteaptă câteodată douăzeci de ani o frază, pentru a înțelege, în sfârșit, ce s-a întâmplat între timp cu țara lui.

Pentru că extrema dreaptă maghiară avea câteva lucruri pe care le puteai respecta și atunci când nu te-ai fi apropiat cu niciun chip de programul ei. A ținut trează problema maghiarilor de peste frontiere într-o țară în care decenii la rând era mai bine să nu se vorbească despre asta și a cerut constant tragerea la răspundere a comuniștilor, într-un moment în care alții s-ar fi împăcat deja cu ideea că la ce bun să mai răscolim trecutul. În lumea MIÉP-ului, a Jobbik-ului, apoi a Mi Hazánk, Előd Novák a cerut ani de-a rândul îndepărtarea monumentului sovietic din Piața Libertății, care, în opinia mea, batjocorește deschis de decenii memoria maghiarilor uciși. Acum, însă, liderul vechi-nou al acestei familii politice numește om de stat exact pe acel om pe care l-a ajutat să ajungă la putere aceeași armată sovietică al cărei monument Novák ar vrea să-l dea jos – principiul fuge, piatra rămâne.

Să fim drepți cu Toroczkai. A adăugat că nu folosește cuvântul „om de stat” ca o judecată de valoare și că îl consideră astfel pe Kádár pentru că decenii la rând a guvernat, a condus Ungaria. Bine. Se poate considera Kádár om de stat, mulți maghiari îl consideră și astăzi așa, chiar dacă astfel ne scuipăm în propriul obraz, lucru pe care l-am practicat de atâtea ori de-a lungul istoriei noastre, încât de această dată cu siguranță nu vom muri din cauza asta. Din anii șaptezeci și optzeci au rămas blocul, lotul de teren, locul de muncă sigur și acel contract social viclean, distrugător de suflete și, fără îndoială, eficient: „cine nu e împotriva noastră e cu noi”. Și astăzi face bine să ne amintim de lotul de la casa de vacanță, mai puțin de ce fel de arme au asigurat puterea omului în urma căruia mizeria instalată ulterior a luat, la rândul ei, și lotul.

Argumentul lui Toroczkai este totuși de înțeles: cel care a guvernat suficient de mult este, în viziunea lui, om de stat. Numai că în această frază timpul petrecut la putere se transformă în merit politic, iar faptul puterii, în legitimitate, chiar înainte să ne întrebăm cum a ajuns acolo persoana respectivă și ce posibilitate au avut maghiarii de a-l îndepărta. Hannah Arendt, care a cunoscut dictaturile secolului al XX-lea mai bine și mai de aproape decât ar fi vrut, vedea sursa puterii în capacitatea de acțiune comună. Violența poate distruge această acțiune comună, dar nu o poate crea. Puterea lui Kádár a ieșit din țeava tunurilor tancurilor sovietice, și umbra acesteia a planat asupra lui și atunci când țara lucra deja pe lotul ei, iar treizeci și doi de ani schimbă în această privință doar faptul că au trecut treizeci și doi de ani. Dacă durata ar fi criteriul statutului de om de stat, și sultanii otomani ar merita câteva pagini în galeria de portrete a oamenilor de stat maghiari, de vreme ce au administrat o bună parte a țării o sută cincizeci de ani. Dar cei din Mi Hazánk nu au încheiat niciodată un legământ de sânge cu faptele istorice – dacă vreunul le stă în cale, devine imediat inamic.

Între timp, începe să-l înțeleg pe acest Toroczkai. Mi Hazánk a pornit pe drumul pe care Jobbik îl numea pe vremuri „transformare în partid de masă”, doar că cei de la Mi Hazánk nu scriu asta pe ușa sediului de partid, pentru că e suficient ca ei înșiși să știe, să aibă curajul și să o facă. Astfel, alături de Kádár s-au găsit loc și Horthy, și Orbán, fiecare dintre cei trei primind câte o bucățică din titlul de om de stat, și dacă cineva ar crede că poarta panteonului național nu mai poate fi deschisă mai larg de atât, să se gândească la curentul catolic dur al extremei drepte maghiare, în care, atât în trecut, cât și astăzi, există cine ține cu ordinea imperială împotriva revoluției din 1848 și care are chiar cuvinte frumoase și laudative de spus despre Haynau. Ajuns într-o asemenea companie, Kádár nici nu are nevoie să se schimbe de haine.

Totuși, de ce găsesc extrema dreaptă și extrema stângă maghiară, iarăși și iarăși, idealuri pe conștiința cărora apasă moartea, persecuția sau expulzarea a mii sau sute de mii de maghiari? Represiunea lui Haynau, responsabilitatea perioadei Horthy pentru deportarea și uciderea a sute de mii de cetățeni maghiari, spânzurătorile lui Kádár și autocrația construită de Orbán în timp de pace sunt povești diferite, iar responsabilitatea lor nu este aceeași, așa cum altă natură au genocidul, emigrația și acea datorie din care o generație își cumpără propria bunăstare aparentă, pentru ca apoi să împingă nota de plată către generația următoare. Dacă istoria Ungariei ar avea o sală de judecată imaginară, în care ar trebui să dea socoteală pentru tot, de la execuții și genocid până la vulnerabilizarea politică a țării, toți patru ar avea loc pe banca acuzaților, fiecare pentru propriile fapte. O parte a dreptei maghiare, în schimb, îi caută mereu în loja de onoare.

István Bibó a arătat deja în 1946, scriind despre mizeria statelor mici din Europa de Est, cum poate o comunitate să-și prezinte propriile frici drept luciditate politică. Spre asta duce și așa-numitul „realism fals” descris de Bibó. Un astfel de om vrea, mai întâi de toate, să știe cine e mai puternic, pentru că din asta va deduce cine avea dreptate, și va numi totul patriotism. Astfel, Haynau devine restauratorul ordinii, Kádár – consolidatorul, iar Putin, în fine, cineva care nu se lasă călcat în picioare. Că, între timp, chiar el îi atacă pe alții? Omul serios, mă rog, se uită la realități. De altfel, nici nu trebuia tras ursul de mustață, nu-i așa...

Erich Fromm scrie în cartea Teama de libertate cât de ușor este să vrei să te eliberezi de ceva care a fost atât de greu de obținut. Căci libertatea vine la pachet cu decizia, cu responsabilitatea și cu acea nesiguranță neplăcută că mâine s-ar putea descoperi că azi am decis greșit. Cu cât e mai comod dacă vine cineva care să ne spună unde ne este locul și, pe lângă asta, ne explică și pe cine trebuie să urâm. Personalitatea autoritară descrisă de Adorno și colegii lui se simte și ea bine în această lume: se lingușește în fața celor de sus, dă cu piciorul celor de jos, și câtă vreme există deasupra lui cineva de la care poate primi ordine și dedesubt cineva asupra căruia le poate executa, nu-l interesează în mod special sub ce drapel se petrece toate acestea. Așa coexistă într-un singur om detestarea comuniștilor și respectul pentru Kádár, radicalismul național și admirația pentru Moscova. Haynau, Horthy, Kádár, Putin și Orbán au vrut lumi diferite, dar cel care admiră mâna forte găsește la fiecare dintre ei oferta care îi place: cineva va face ordine, lui îi e suficient să se supună.

Din această perspectivă, s-ar putea întreba și de ce ține exact extrema dreaptă maghiară, cea care odinioară măsura patriotismul lângă monumentul sovietic, cu războaiele Rusiei. Sau de ce vorbește cu același entuziasm despre participarea noastră la primul război mondial, când maghiarii au fost trimiși pe front pentru imperiul aceluiași Franz Iosif, care, ca tânăr împărat, a chemat ajutor rusesc pentru a înăbuși lupta noastră de eliberare, iar apoi a privit cum se desfășoară represiunea.

Astăzi este adorat acel Putin din a cărui poveste istorică evenimentele din 1956 devin o tulburare provocată de agenți occidentali. Se pun de partea intereselor acelei Moscove ale cărei tancuri au înecat în sânge lupta de eliberare maghiară pe 4 noiembrie, și acordă rang de om de stat acelui Kádár al cărui regim a continuat să spânzure maghiari, ani la rând, pentru rolul lor în revoluție. Și alături de ei s-a așezat Orbán, pe care îl consider cel mai mare trădător de țară din istoria Ungariei, fie și numai pentru că el a reușit, în timp de pace, ca membru al alianței occidentale, beneficiind de siguranța și bunăstarea pe care aceasta le oferă, să expună țara în fața intereselor chineze și rusești, și pentru asta nici nu a avut nevoie de o armată de ocupație. A construit autocrația, iar envenimarea sufletească o vor duce în spate decenii la rând și cei care se vor naște atunci când el de mult nu va mai fi la putere.

Cuvântul „om de stat” ar putea totuși fi recuperat de la cei care nu măsoară meritul cum trebuie. Eu l-aș da aceluia care păstrează sau sporește libertatea națiunii sale, care își construiește puterea pe consimțământul cetățenilor și care predă țara astfel încât nepoții să aibă mai multe șanse decât a avut el. Cel care are nevoie de armă străină pentru a conduce, care face ordine din frică și care pune nepoții să plătească pentru popularitatea lui proprie, acela în van a stat mult pe scaun. Cu acest etalon, nu am mult de dezbătut despre Kádár. Nici despre Orbán.

De la alegătorii Mi Hazánk aș vrea totuși să întreb cu adevărat cum se împacă lupta lor de ani de zile împotriva monumentului sovietic din Piața Libertății cu faptul că președintele partidului lor numește om de stat pe cel care a venit pe tancurile sovietice și care, după ’56, a pus la spânzurat maghiari. Dacă există un răspuns bun, îl ascult cu plăcere. Dacă nu există, atunci poate ar trebui să mai cugete o dată, chiar acolo, la poalele monumentului, cui anume îi respectă ordinea și de ce dau pentru ea chiar libertatea noastră.

Anna Karczag