Premierul albanez: aderarea Ucrainei la UE este o minciună

Premierul albanez Edi Rama într-un interviu acordat Die Welt a numit minciună promisiunile de aderare la UE făcute Ucrainei, deoarece, în opinia sa, în condițiile actuale, urmând procedura obișnuită, țara nu va fi niciodată admisă. Potrivit lui, acest lucru este cunoscut de toată lumea, iar oficialii europeni recunosc între patru ochi că procesul obișnuit de aderare este inadecvat pentru gestionarea situației unei țări aflate în război. Aceasta este, într-adevăr, judecata lui Rama asupra funcționalității procedurii, dar este deranjantă tocmai pentru că spune cu voce tare ceea ce declarațiile oficiale evită de obicei cu grijă să menționeze.

Situația este bine ilustrată și de declarația comisarei pentru extindere, Marta Kos: aderarea stabilită de Zelenski pentru 1 ianuarie 2027 este, în opinia ei, incompatibilă cu o procedură de admitere bazată pe merit. Războiul a readus, într-adevăr, extinderea pe lista priorităților strategice ale Uniunii, însă termenul politic nu poate anula cerințele juridice. Prin urmare, Bruxelles-ul a respins acest termen, lăsând totodată deschisă posibilitatea aderării; întrebarea este dacă există o cale practicabilă către ușa lăsată deschisă, sau dacă, din când în când, se arată spre ea doar pentru ca Kievul să vadă că se află exact în același loc.

Rama propune, prin urmare, o transformare fundamentală a metodei de extindere: cerințe de performanță stricte, dar o integrare rapidă și graduală în activitatea instituțiilor europene. Ucraina și ceilalți candidați ar putea participa, deja înainte de aderarea deplină, la fluxurile de lucru și la organismele de consultare, astfel încât integrarea să aducă rezultate concrete. Acest lucru ar avea sens, pentru că a cere unei țări afectate de război să funcționeze instituțional ca în timp de pace, în timp ce agresorul îi distruge metodic condițiile necesare, este un exercițiu birocratic cu totul particular. Și îi creează Moscovei o situație comodă, pentru că, prelungind războiul, poate bloca și integrarea europeană a Ucrainei.

Cealaltă remarcă incomod de exactă a premierului albanez se referă la dreptul de veto. Potrivit lui, este inacceptabil ca un singur stat membru să poată paraliza întregul proces decizional al Uniunii, în timp ce Europa trebuie să concureze cu China, Statele Unite și India. Albania, ca țară mică, ar putea ea însăși, în cazul unei viitoare adeziuni, să se bucure de poziția de negociere oferită de cerința unanimității, și totuși Rama cere eliminarea acesteia. Se pare că terorismul de veto practicat de Orbán i-a învățat și pe alții cât de ușor se poate transforma un instrument creat pentru apărarea interesului național într-o armă de șantaj îndreptată împotriva întregii comunități, iar asupra acestui lucru trebuie să reflectăm chiar și atunci când slăbirea capacității statelor mici de a-și impune interesele ne îngrijorează pe bună dreptate. Pentru că nu se poate construi dracului o Europă puternică în condițiile în care un guvern favorabil Moscovei poate bloca oricând o decizie comună și apoi să factureze separat prețul capitulării. Pentru nenorociții care sug de la Moscova, exact asta este convenabil: ca din puterea a douăzeci și șapte de țări să rămână douăzeci și șapte de actori care se tocmesc și se așteaptă unii pe alții, astfel încât, până se formează poziția comună, Putin să fi dus deja la îndeplinire ceea ce ar fi trebuit să primească un răspuns.

Mizele sunt, de altfel, mult mai mari decât simpla competiție a Europei cu economia americană sau chineză. Este vorba și despre faptul ca conducerea rusă să înțeleagă, în sfârșit, că nu poate muta după bunul plac frontierele vecinilor săi și nu poate remodela securitatea europeană în funcție de propriul apetit militar. Pentru aceasta ar fi nevoie de producție de armament coordonată, finanțare susținută, o politică de sancțiuni consecventă și o descurajare militară credibilă. Europa dispune de forța economică și tehnologică necesară pentru aceasta, dar este incapabilă să o transforme în acțiune comună.

Oricât ar fi de dureros să recunoaștem, în cuvintele premierului albanez există mult adevăr. Edi Rama vorbește dintr-o țară care a trăit una dintre cele mai dure și mai militarizate variante ale dictaturii comuniste, și în care, timp de decenii, cetățenii au fost hrăniți cu ideea că, dincolo de zidurile fortăreței asediate, toată lumea este un vrăjmaș. Din perspectiva acestei experiențe istorice, este probabil mai facil să recunoști momentul în care distanța dintre discursul politic și realitate a devenit atât de mare încât nu mai poate fi acoperită prin nicio formă de politețe diplomatică. Cuvintele lui Rama lovesc tocmai pentru că numesc simultan cele două fețe ale acestei neputințe: promitem Ucrainei un viitor pentru care procedura actuală oferă aproape nicio cale practicabilă, în timp ce păstrăm un sistem decizional în care acțiunea comună poate fi paralizată, iar și iar.

Ugar