Bani pe șapte ani, douăzeci și șapte de voințe: se va stinge bugetul UE pe cureaua strânsă de Germania?

Cancelarul german Friedrich Merz a aruncat sâmbătă printr-o singură frază în coșul de gunoi cea mai recentă propunere de compromis privind bugetul pe termen lung al Uniunii Europene pentru perioada 2028-2034. Potrivit relatărilor Mediafax și Politico, Merz a declarat că suntem încă departe de un acord, că suma propusă nu poate fi baza unei înțelegeri și că bugetul trebuie să poată fi suportat și de cei care acoperă cea mai mare parte a finanțării. Președinția irlandeză, care deține rotația Consiliului, ar fi redus propunerea inițială a Comisiei Europene, de aproape două mii de miliarde de euro, cu circa 8%, adică cu aproximativ 159 de miliarde de euro, sumă care rămâne prea mare pentru Berlin și aliații săi, dar deja prea mică pentru statele membre mai puțin prospere și pentru Parlamentul European. În această contradicție se reflectă toată dezbaterea europeană: cine plătește, cine primește, pe ce să cheltuim și, în general, cât de mare ar trebui să fie Uniunea de la care toată lumea așteaptă tot mai mult.

Comisia Europeană a prezentat cadrul pe șapte ani la 16 iulie 2025, care, potrivit documentelor Consiliului, ar reprezenta angajamente de 1.763 de miliarde de euro la prețuri constante, respectiv aproximativ două mii de miliarde de euro la prețuri curente — o sumă nu doar mai mare decât cea actuală, ci și cu o structură diferită. Cea mai controversată inovație a propunerii este fuzionarea sprijinului pentru coeziune și agricultură, a fondurilor pentru pescuit și migrație într-un singur fond de 865 de miliarde de euro. Din acesta, fiecare stat membru ar gestiona resursele pe baza unui plan național și regional de parteneriat, cam așa cum s-a procedat în cazul fondului de redresare post-pandemie. Pentru sprijinul de venit al fermierilor s-ar aloca în cadrul acestuia cel puțin 300 de miliarde de euro, cele mai mari sume naționale revenind Franței (50,9 miliarde), Spaniei (37,2 miliarde), Germaniei (33,1 miliarde), Italiei (31 de miliarde) și Poloniei (24,6 miliarde). Alături de acest cadru ar exista un nou fond pentru competitivitate, care ar finanța și investiții în domeniul apărării, spațiului și tehnologiei, precum și un cadru de acțiune externă consolidat și instrumente finanțate prin datorie, inclusiv rezerva pentru Ucraina. Totul ar fi alimentat de cinci noi surse de venituri proprii — mecanismul de ajustare la frontieră pentru carbon (CBAM), veniturile din schema de comercializare a certificatelor de emisii, o contribuție la nivelul UE aplicată marilor companii, deșeurile electronice nereciclate și o parte din accizele pe produsele din tutun — care, potrivit estimărilor Comisiei, ar aduce anual circa 58 de miliarde de euro. Mai mult, din acest cadru trebuie rambursate și împrumuturile comune ale fondului de redresare NextGenerationEU, ceea ce reprezintă de la sine, pentru următorul ciclu, o sarcină anuală de zeci de miliarde de euro.

Negocierile au bătut practic pasul pe loc timp de doi ani. Președinția cipriotă a redus în iunie propunerea cu doar circa 2%, la 1.730 de miliarde de euro, sumă care nu a convins la summitul din iunie nici taberele axate pe austeritate, nici pe cele pro-coeziune. Președinția irlandeză a tăiat acum, cu abilitate, mai adânc, exact acolo unde doare cel mai puțin majoritatea guvernelor. Resursele pentru agricultură și dezvoltare regională ar fi lăsate la nivelul inițial planificat, iar economia s-ar realiza pe seama competitivității, apărării și ajutoarelor pentru dezvoltare. Potrivit lui Siegfried Mureșan, negociatorul-șef al Parlamentului European, aceasta este tocmai cea mai mare contradicție a propunerii: nu poți vorbi patru ani despre necesitatea ca Europa să se apere mai bine, pentru ca apoi să tai exact din bugetul pentru apărare, și nu poți predica ani de zile despre competitivitatea față de China, pentru ca apoi să reduci fondul pentru competitivitate. Mureșan a comparat propunerea de la Dublin cu mentalitatea contabilă a unui administrator de bloc, lucru care, în jargonul european, reprezintă un compliment deosebit de usturător.

Berlinul și „frugalii” versus „Prietenii coeziunii”

Germania conduce astăzi un grup format din șase state, din care fac parte Suedia, Danemarca, Țările de Jos, Finlanda și Austria. Împreună, aceste țări furnizează aproximativ 40% din bugetul UE, Germania singură aproximativ un sfert din acesta. Încă în iulie, la Dublin, cu ocazia primei vizite a unui cancelar german în șapte ani, Merz i-a transmis premierului irlandez Micheál Martin că nicio linie bugetară nu poate fi exclusă de la reducerile semnificative. El a estimat economiile necesare la câteva sute de miliarde de euro, pentru ca rezultatul să fie compatibil cu bugetul federal german, iar Berlinul ar dori să ducă întregul cadru mai aproape de 1% din venitul național brut comunitar. Ministrul de finanțe olandez Eelco Heinen a declarat deja că, în acest ritm, nu va exista un acord până la finele anului. Logica „frugală” (austeră, econoamă) este simplă și ușor de vândut pe plan intern: potrivit contribuitorilor neți, banii sunt necesari și acasă, bugetul UE în expansiune ar trebui finanțat de proprii contribuabili, iar noile taxe europene sunt văzute ca o amenințare la adresa suveranității naționale. Nu este deloc lipsit de ironie faptul că tocmai guvernul german, care anul trecut a adoptat acasă un pachet de sute de miliarde de euro pentru infrastructură și apărare, finanțat prin împrumuturi, cere disciplină în bugetul comun. Numai că o parte semnificativă a exporturilor companiilor germane merge exact către acele piețe din Europa Centrală care sunt ținute pe traiectorie de dezvoltare, în parte, de fondurile europene.

De cealaltă parte se află grupul de 17 state numit „Prietenii coeziunii”, din care fac parte România, Polonia, Spania, Portugalia, Grecia și majoritatea statelor din Europa Centrală și de Est. Aceste țări nu vor să cedeze în niciun fel din resursele pentru agricultură și dezvoltare regională. Secretarul de stat spaniol Fernando Sampedro a refuzat până acum chiar să discute despre noi reduceri, guvernul francez apără fondurile agricole de dragul fermierilor, iar polonezii, din cauza întăririi frontierei de est, țin deopotrivă la fondurile pentru apărare și la cele de coeziune. Întrucât agricultura și coeziunea reprezintă împreună aproximativ jumătate din cadrul bugetar, aceste linii sunt cele mai sensibile politic: puține guverne își pot permite ca propriii fermieri să protesteze cu tractoarele împotriva lor. Mulți dintre membrii grupului Prietenii coeziunii se opun și planurilor naționale centralizate. Încă din primăvară, cincisprezece state membre, printre care Franța, Italia, Polonia, România, Ungaria și Germania, precum și liderii celor patru mari grupuri politice din Parlament, au transmis că regiunile și fermierii ar primi mai puține garanții dacă totul este comprimat într-un singur plan național.

Al treilea actor este Parlamentul European, care în aprilie a votat un cadru cu 10% mai mare decât propunerea Comisiei. Bugetul trebuie să fie adoptat în unanimitate de cele 27 de guverne, însă nu poate intra în vigoare fără aprobarea Parlamentului, ceea ce reprezintă cel mai neplăcut drept de veto al negocierilor pentru tabăra austeră. Mureșan a mai arătat că, dacă statele membre vor să contribuie cu mai puțin, nu are sens ca propunerea să exclude exact acele noi resurse proprii care ar trebui să înlocuiască contribuțiile naționale. Potrivit unui document al Consiliului din septembrie, și în această privință prăpastia este profundă: unele state membre ar reduce cadrul, altele ar fi dispuse să plătească mai mult, iar altele consideră că fără noi venituri europene nu există soluție. De aceea, președinția irlandeză a întrebat ministrii care sunt cele trei programe de care nu ar renunța în niciun caz și cât de dispuși sunt să își majoreze contribuțiile naționale. Din răspunsurile la astfel de întrebări reiese de regulă că toată lumea vrea totul, numai să plătească altcineva.

Din cauza calendarului, dezbaterea este acum intensă: liderii UE discută propunerea la summitul de la Bruxelles de joi și vineri, iar guvernele doresc să ajungă la un acord până la finele anului, pentru că în 2027 vor avea loc alegeri în Franța, Italia și Polonia. În plină campanie electorală, cu greu și-ar asuma cineva o reducere majoră sau o creștere semnificativă a contribuțiilor. Dacă nu se ajunge la un acord, potrivit tratatului UE, cadrul din ultimul an se prelungește, lucru de care, potrivit Politico și presei grecești, se teme și Berlinul, întrucât aceasta nu ar însemna o reducere, ci înghețarea nivelului actual. Finanțarea trebuie să ajungă fără întrerupere, din ianuarie 2028, la fermieri, regiuni și cercetători.

Care este, de fapt, miza?

În spatele dezbaterii bugetare se află o problemă strategică. Uniunea dorește astăzi, simultan, să devină o putere militară în umbra Rusiei, să rămână competitivă între China și o Americă tot mai imprevizibilă și, în același timp, să păstreze modelul de solidaritate care finanțează recuperarea Europei Centrale și de Est. Și toate acestea dintr-un buget care abia depășește 1% din venitul național al UE. Propunerea irlandeză ar tăia exact din liniile bugetare ale viitorului — apărarea și competitivitatea — pentru a lăsa neschimbate liniile bugetare ale trecutului — agricultura și coeziunea —, lucru înțelegibil din punct de vedere politic, dar greu de apărat strategic, mai ales în momentul în care Washingtonul relaxează sancțiunile în schimbul motorinei rusești, iar Moscova vânează conducătorii producătorilor europeni de armament.

Pentru România, și implicit pentru comunitatea maghiară din Transilvania, protejarea fondurilor de coeziune și agricole este o chestiune vitală, însă argumentele unei țări aflate de luni de zile în criză guvernamentală și ale cărei instituții, se pare, finanțează până și prognoza meteo prin lenjerie de lux, cu greu au prea multă greutate la Bruxelles. Austerii nu sunt curioși doar cât bani cere cineva, ci și pe ce îi cheltuie, iar la această întrebare Bucureștiul nu are, momentan, un răspuns convingător.

Ogor