România își va pierde dreptul de veto? O scrisoare, o minciună și umbra lungă a lui Viktor Orbán

Luni, ministrul român de externe Oana Țoiu a contrazis punct cu punct afirmația, propagată în principal de AUR, potrivit căreia România ar renunța la dreptul de veto sau l-ar pierde în Uniunea Europeană. Ministrul a declarat că este „o minciună de la cap la coadă”, iar documentul aflat în centrul disputei nu retrage niciunui stat membru posibilitatea de a bloca o decizie, ci prevede doar ca cel care recurge la acest drept să își motiveze decizia invocând interesul național. Potrivit lui Țoiu, pentru această motivare nu este nevoie de aprobarea nimănui, așadar dreptul de veto rămâne neschimbat.

Ministrul a mai adăugat: regulile de luare a deciziilor nu se pot schimba de la o zi la alta. În chestiuni militare, acest lucru nici nu este posibil conform tratatelor, iar în alte domenii ar trebui ca, în primul rând, șefii de state și de guverne să convină în unanimitate asupra unei propuneri, care ar fi apoi înaintată parlamentelor naționale. Parlamentul român nu discută o astfel de chestiune pentru simplul motiv că o asemenea propunere nu există. Iar AUR și politicienilor care gravitează în jurul acestui subiect le-a transmis că România are putere în Uniune doar dacă are și politicieni care au curajul să o folosească, nu doar să se plângă.

Disputa a fost declanșată de o scrisoare făcută publică la 1 septembrie, trimisă de miniștrii de externe a unsprezece state membre ale UE – Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Luxemburg, Olanda, România, Spania și Suedia – Kajei Kallas, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Documentul, prezentat de Euronews și Politico, formulează, pornind de la lecțiile „anilor Orbán”, cinci principii pentru a face mai eficientă politica externă și de securitate comună.

1. Statele membre să respecte solidaritatea reciprocă.

2. În locul vetoului, să recurgă mai frecvent la așa-numita abținere constructivă, atunci când o țară nu votează „pentru”, dar nici nu îi blochează pe ceilalți.

3. Să nu lege deciziile de politică externă de chestiuni care nu au legătură cu acestea.

4. Cel care blochează o decizie să o motiveze temeinic.

5. În final, să examineze ce posibilități oferă tratatele existente pentru o trecere graduală de la unanimitate la votul cu majoritate calificată.

Una dintre frazele cele mai citate din scrisoare afirmă că, fără aceasta, Uniunea are legitimitate, dar nu are forță. Potrivit Politico, documentul deschide, într-adevăr, posibilitatea unei aplicări mai largi a votului cu majoritate calificată, dar nu cere schimbarea completă a sistemului de vot. Fraza citată și de Țoiu repetă, de fapt, o logică deja valabilă în tratatul UE. Articolul 31 din Tratatul privind Uniunea Europeană permite deja ca anumite decizii de politică externă și de securitate să fie adoptate cu majoritate calificată, dar în acest caz orice stat membru poate bloca votul invocând „motive de politică națională vitale și declarate”, caz în care chestiunea este transferată șefilor de state și de guverne, care decid în unanimitate. Același articol interzice adoptarea cu majoritate calificată a deciziilor cu implicații militare sau de apărare, așa că scrisoarea nu abolește vetoul, ci cere ca cel care îl folosește să explice de ce o face.

Cât despre trecerea efectivă la votul cu majoritate calificată, tratatele conțin o capcană clasică. Așa-numita clauză „passerelle” sau de trecere ar permite statelor membre să treacă, fără modificarea tratatelor, la votul majoritar în anumite domenii, dar pentru aceasta statele înseși trebuie să decidă în unanimitate, iar în cazul clauzei de trecere generale, opoziția unui singur parlament național este suficientă pentru a bloca decizia. Pentru abolirea vetoului, așadar, ar fi nevoie de o unanimitate fără veto, cu alte cuvinte, adversarii reformei ar putea bloca exact reforma folosind același instrument pe care aceasta ar urma să îl elimine. Ca vetoul să dispară în viitorul apropiat este, din punct de vedere juridic, aproape exclus - Victor Negrescu, vicepreședintele român al Parlamentului European, a numit și el, în prezent, improbabilă o modificare a tratatelor.

În plus, chestiunea readusă acum în atenție de AUR are deja trei ani și jumătate. La 4 mai 2023, nouă state membre – Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Slovenia și Spania – au creat așa-numitul „Grup al Prietenilor” votului cu majoritate calificată, la care România s-a alăturat câteva săptămâni mai târziu, în timpul mandatului ministrului de externe de atunci, Bogdan Aurescu. Aurescu sublinia încă atunci că, pe lângă o luare a deciziilor mai eficientă, pentru România este în continuare important să existe mecanisme de protecție a intereselor naționale. Diana Șoșoacă a numit atunci adeziunea „trădare” și o renunțare la suveranitate, avertizând că statele mari ar putea, printr-un viitor vot majoritar, să antreneze România într-un război împotriva Rusiei - afirmație absurdă, de altfel, întrucât tratatele exclud explicit votul majoritar pentru deciziile militare. De atunci, însă, chestiunea a căpătat un nou avânt: în primăvara anului 2026, atât ministrul german de externe Johann Wadephul, cât și președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, s-au pronunțat în favoarea votului cu majoritate calificată, aceasta din urmă afirmând că este o modalitate importantă de a evita blocajele sistemice.

Cui îi datorăm asta: lui Viktor Orbán

Faptul că s-a ajuns aici se datorează în mare parte lui Viktor Orbán, premierul Ungariei demis în aprilie, care ani de zile a pus dreptul de veto în slujba intereselor Kremlinului. Guvernul Orbán a blocat timp de luni de zile pachetul de ajutor al UE de cincizeci de miliarde de euro destinat Ucrainei, a blocat ani la rând rambursarea de miliarde de euro cuvenite statelor membre din Fondul european pentru pace pentru armele trimise Ucrainei, și a folosit reînnoirile periodice ale pachetelor de sancțiuni pentru a stoarce din ce în ce mai multe concesii - eliminarea unor oligarhi de pe liste, garanții privind livrările de gaz, deblocarea unor fonduri europene îngheţate. În decembrie 2023, la reuniunea Consiliului European, a trebuit să părăsească sala pentru ca ceilalți să poată decide fără el începerea negocierilor de adeziune ale Ucrainei, iar apoi, invocând drepturile maghiarilor din Transcarpatia, a blocat ani la rând deschiderea capitolelor de negociere. Orbán a transformat astfel exact în practică sistematică ceea ce scrisoarea celor unsprezece state vrea acum să elimine: nu a folosit vetoul pentru protejarea unor interese naționale vitale, ci pentru a stoarce concesii în chestiuni fără legătură cu acestea și pentru a servi un agresor aflat în război. Nu este o întâmplare că scrisoarea vorbește despre „lecțiile anilor Orbán” și că reforma a câștigat un nou avânt după schimbarea de guvern din Ungaria.

Problema nu a dispărut, însă, odată cu căderea lui Orbán. La 21 septembrie, sub presiunea Slovaciei, Luxemburgului și Franței, Uniunea a eliminat de pe lista sancțiunilor pe Alișer Usmanov și Mihail Fridman, doi dintre cei mai mari susținători ai regimului Putin, pentru că acordul lor era necesar pentru unanimitate. Șantajul prin veto nu este, așadar, defectul unei singure persoane, ci al unui sistem, pe care îl poate exploata orice stat dispus să o facă - Slovacia lui Robert Fico poate recurge la el astăzi la fel cum a făcut-o Ungaria lui Orbán.

Cui îi este incomod vetoul și cui îi este util?

Întrebarea nu este, desigur, una simplă, cu alb și negru. Statele baltice, de exemplu, nu au semnat scrisoarea, pentru că statele mai mici consideră vetoul o protecție importantă față de influența statelor mari. Și Croația s-a opus reformei, susținând că unanimitatea este singura garanție a egalității statelor mici. Aceasta este o îngrijorare legitimă, și România are motive să o aibă în vedere, dar experiența românească arată tocmai că vetoul poate însemna nu doar protecție, ci și pedeapsă. În decembrie 2022, Austria a blocat de una singură, prin veto, adeziunea României la Schengen, iar aderarea deplină s-a produs abia în ianuarie 2025, așadar România a fost ani la rând la mila vetoului unei singure țări. Pentru o țară la frontiera căreia are loc un război, în al cărei spațiu aerian intră drone rusești și a cărei securitate depinde de o Europă puternică și capabilă să acționeze rapid, vetoul unui guvern filo-Kremlin este o amenințare mult mai mare decât riscul de a fi vreodată în minoritate la un vot majoritar.

Noroc că scrisoarea din cauza căreia România ar fi, chipurile, lipsită de dreptul de veto a atras atenția exact în aceeași zi în care cele douăzeci și șapte de state membre au adoptat, în unanimitate, cea mai amplă listă de sancțiuni împotriva Rusiei de până acum, cu aproape 1.600 de poziții. Și acest fapt arată că o decizie unanimă poate fi adoptată atunci când nimeni nu șantajează, iar abolirea vetoului îi deranjează cu adevărat doar pe cei care vor să îl folosească pentru șantaj.

Ugar