Europa a pierdut războiul politic purtat cu Putin și cere acum admitere la propriul viitor
Atunci când un continent finanțează ani de zile apărarea împotriva unei agresiuni care îl vizează și pe el, pentru ca în final să se bucure doar că ar putea fi invitat la negocierile privind propria sa securitate, e timpul să spunem că a suferit o înfrângere politică. Soldații Ucrainei continuă să lupte, înfrângerea militară a țării este departe de a fi decisă, însă Europa s-a retras până la punctul în care încearcă să-și asigure un loc la masa negocierilor dintre agresor și tot mai nesigurul aliat american. Putin, între timp, ar vrea deja să discute în ce condiții le permite să trăiască în siguranță celor pe care îi amenință cu agresiunea.
Întâlnirea Trump–Putin–Xi, programată la Shenzhen pentru joi, 19 noiembrie, dezvăluie natura acestei înfrângeri încă înainte ca cei trei lideri să se fi așezat la masă. Doi dintre liderii celor mai mari puteri economice și militare ale lumii, plus liderul unui stat care a declanșat un război și care face afaceri cu amenințări nucleare, se pregătesc să negocieze, iar Europa urmărește dacă se va discuta despre războiul care îi devastează continentul și cu ale cărui consecințe va trebui să conviețuiască. Washingtonul anunțase încă pe 13 noiembrie că la întâlnirea trilaterală vor fi abordate armele nucleare și Iranul, însă ulterior Trump a inclus și Ucraina printre subiecte. Potrivit informațiilor obținute de Wall Street Journal, chiar Putin a propus întâlnirea într-o convorbire telefonică din octombrie, așadar președintele rus nu s-a limitat să accepte o invitație, ci a participat la construirea scenei pe care poate apărea din nou ca actor indispensabil al politicii mondiale.
Putin nici nu are nevoie să aducă acasă un acord deosebit de spectaculos, pentru că simpla fotografie comună transmite deja mesajul că, după tentativele occidentale de izolare, el este din nou unul dintre oamenii cu care se negociază soarta lumii. David Pontes, în publicația portugheză Público, a atras atenția asupra cât de bine se îmbină apariția internațională căutată de Trump după eșecurile de politică internă cu nevoia de reabilitare a lui Putin. Lorenzo Lamperti, în La Stampa, a subliniat că Xi ar putea deveni centrul întâlnirii fără să fie nevoit să își asume răspunderea pentru soluționarea problemelor puse în discuție. Cei trei participanți ajung deci din motive diferite, dar pentru fiecare poate fi utilă aceeași imagine, în care Europa apare, în cel mai bun caz, printre chestiunile de discutat.
Poziția Chinei în această companie este mult mai confortabilă decât cea a Rusiei, pentru că războiul și erodarea relațiilor cu Occidentul au aprofundat dependența economică a Moscovei de Beijing. Resursele energetice rusești obținute mai ieftin, vulnerabilitatea pieței ruse și dependența diplomatică a Kremlinului se pot transforma toate într-o poziție de negociere favorabilă Chinei. În februarie, China a achiziționat o cantitate record de petrol rusesc, peste două milioane de barili pe zi, unele sortimente rusești fiind cumpărate cu 9–11 dolari sub prețul Brent. Potrivit unei analize a Fundației Carnegie, comerțul dintre cele două țări a depășit 200 de miliarde de dolari în fiecare din ultimii doi ani, iar între ianuarie și aprilie din acest an a crescut cu aproape douăzeci la sută, atingând 85,2 miliarde de dolari. Analiza explică expansiunea rapidă a importurilor din China parțial prin nevoile industriei de apărare ruse. Raportul de forțe este cel mai clar ilustrat de soarta gazoductului Puterea Siberiei 2: la vizita lui Putin în China din luna mai au fost semnate 42 de documente, dar niciunul privind construcția sau vânzarea gazului, pentru că, potrivit Carnegie, Beijingul ar aștepta condiții – precum un preț echivalent celui de pe piața internă rusă – pe care Gazprom nu le poate accepta. China, așadar, nu mai este doar cumpărător, ci decide și care proiect rusesc o interesează și la ce preț.
Din aceasta nu rezultă, desigur, că fiecare criză îi este Beijingului avantajoasă fără limite. Războiul din Orientul Mijlociu și blocarea Strâmtorii Hormuz au perturbat și aprovizionarea energetică a Chinei, iar potrivit unei relatări Reuters din august, Sinopec a încercat să compenseze parțial livrările pierdute din Orientul Mijlociu cu mai mult petrol rusesc, astfel încât criza a strâns, în final, și mai mult relația energetică sino-rusă. Pentru Xi, o soluționare a dosarului iranian ar putea fi astfel valoroasă, dar nu există nicio garanție că, în schimb, ar exercita asupra lui Putin presiunea pe care și-ar dori-o Washingtonul sau Europa. Iar cel care își imaginează că Trump ar putea, asemenea unui Nixon inversat, să desprindă pur și simplu Rusia de China ar trebui să se gândească întâi ce anume ar putea cumpăra pentru asta. Nixon și Kissinger au exploatat un conflict sino-sovietic deja existent și profund, în timp ce Moscova de astăzi este legată tot mai strâns de Beijing chiar de consecințele războiului. Pentru Putin, o aproximare americană este, deci, mai ales o nouă oportunitate de negociere, din care ar putea obține relaxarea sancțiunilor, recunoaștere politică și concesii privind Ucraina. Xi, în același timp, își urmează propriile interese, printre care se numără Taiwanul, restricțiile tehnologice americane și raportul de forțe din Pacific. Nici din aceasta nu rezultă, însă, că, după un acord privind Ucraina, ar putea porni fără riscuri un război împotriva Taiwanului – consecințele economice, dificultățile operațiunii militare și incertitudinea reacției americane ar rămâne valabile și dacă Trump ar vrea să vândă totul ca o singură mare afacere.
Discursul despre dezarmarea nucleară este, în orice caz, deosebit de potrivit pentru a împacheta o negociere mult mai prozaică între mari puteri într-o poveste solemnă, salvatoare de lume. Miza este cu atât mai mare cu cât, în februarie, a expirat New START, ultimul tratat valid de limitare a armamentului dintre SUA și Rusia, astfel încât în prezent arsenalele celor două mari puteri nucleare nu sunt limitate de niciun acord obligatoriu. Trump oferă, deci, să umple printr-un acord trilateral vidul lăsat de Washington și Moscova, chiar dacă, în principiu, eliminarea acestui vid nu ar necesita implicarea Chinei. Potrivit estimărilor SIPRI pentru începutul anului 2026, China avea aproximativ 620 de focoase nucleare, în timp ce arsenalul total al Statelor Unite îl depășea pe cel al Rusiei, acesta din urmă fiind de peste 5.400, iar cel american de peste 5.000. Acestea sunt cifrele privind stocurile totale, incluzând și dispozitivele destinate dezmembrării, deci nu toate sunt arme operaționale imediat, dar disproporția este semnificativă și în cazul stocurilor păstrate pentru utilizare militară. Beijingul invocă public faptul că, în condițiile unor astfel de diferențe, nu consideră echitabile sau realiste negocierile trilaterale de dezarmare nucleară, pentru că acestea ar putea servi cu ușurință la consolidarea supremației americane și ruse existente. Mai mult, mediul de securitate al Chinei nu poate fi privit exclusiv prin prisma relației americano-ruse, întrucât, printre vecinii săi direcți, pe lângă Rusia, dețin arme nucleare și India, Pakistanul și Coreea de Nord. Acestea nu reprezintă, desigur, amenințări egale pentru Beijing. Pakistanul este un partener strâns, în timp ce relația cu India este marcată de rivalități teritoriale și strategice, iar Coreea de Nord nu devine un instrument controlabil în mod fiabil nici chiar dacă depinde puternic de China. Kim Jong-un urmărește supraviețuirea propriului regim, iar Xi cu greu confundă influența cu supunerea, așa cum nici valoarea unei scrisori amicale sau a unei strângeri de mână reușite nu echivalează cu o garanție de securitate nucleară. Ceea ce complică relația sino–nord-coreeană este tocmai faptul că Beijingul vrea să evite în același timp prăbușirea vecinului său și consecințele unei politici nucleare imprevizibile.
Dacă, așadar, Trump ar dori să anunțe ca un succes istoric mondial o dezarmare în proporții egale a celor trei țări, ar trebui mai întâi să explice de ce ar merita ca China să-și reducă, cu același elan, arsenalul mult mai mic, la fel ca celelalte două. Din asta va fi dificil de produs un simplu raport triumfal, cu excepția cazului în care metoda specifică lui Trump de a crea echilibru ar fi ca Washingtonul și Moscova să ofere mai întâi Beijingului câte o mie de focoase, iar apoi toți trei să returneze solemn câteva dintre ele. În spatele glumei se află, totuși, o diferență reală. Reducerea stocurilor, limitarea înarmării, transparența și prevenirea escaladării accidentale sunt subiecte de negociere distincte, iar despre ultimele China ar putea avea motive să discute. Agenda nucleară nu poate fi, deci, numită minciună dovedită, dar promisiunea unei dezarmări trilaterale ample și iminente este, cu mult mai multă îndreptățire, un simplu spectacol de relații publice.
Toate acestea reprezintă pentru Trump o oportunitate de a se afla în centrul atenției deosebit de atrăgătoare după alegerile de la mijlocul mandatului, din 3 noiembrie, în care partidul său a pierdut controlul asupra ambelor camere ale Congresului. Odată cu restrângerea spațiului de manevră pe plan intern, scena politicii externe – unde se poate prezenta ca protagonist al unor acorduri personale și al unor anunțuri de amploare – își poate crește valoarea pentru el, chiar dacă sistemul instituțional american nu îi conferă nici în politica externă o autoritate nelimitată. Încrederea nu este consolidată nici de faptul că între interesele de afaceri ale familiei Trump și relațiile politice externe au apărut deja conflicte de interese serioase. Investitori legați de Emiratele Arabe Unite au obținut, de exemplu, o participație printr-o tranzacție de jumătate de miliard de dolari la World Liberty Financial, companie legată de familie.
Din perspectiva Europei, însă, cea mai gravă întrebare este ce fel de ordine de securitate se negociază pe la spatele ei, iar în acest sens consultările de la Abu Dhabi au creat un semnal deosebit de rău. La negocierile din 10–11 noiembrie, delegația rusă a readus, potrivit unui document obținut de The New York Times, revendicările care ar reduce prezența militară NATO la nivelul din 1997. Moscova a revenit, practic, la dictatul de securitate pe care îl formulase deja în decembrie 2021, cu două luni înainte de invazia totală. Potrivit relatărilor, negociatorii americani nu au acceptat automat această poziție și au arătat totodată că lumea s-a schimbat de atunci. Este însă deja îngrijorător faptul că în negocierile privind încheierea războiului din Ucraina se încearcă din nou includerea arhitecturii militare a întregului continent. Semnificația anului 1997 se înțelege dacă ne amintim cine a aderat ulterior la NATO: Polonia, Ungaria și Cehia în 1999, România, Bulgaria, Slovacia, Slovenia și statele baltice în 2004. Revendicarea rusă nu înseamnă neapărat excluderea formală a acestor țări. Înseamnă că, și ca aliate, ar putea pretinde doar o protecție și o prezență militară limitate, adică Moscova să obțină un cuvânt de spus în privința modului în care acestea se pot apăra. Dacă s-ar accepta acest lucru, documentul de adhezie ar putea rămâne valabil, dar s-ar crea, de fapt, o categorie secundă în interiorul alianței, a cărei securitate ar fi ajustată la sensibilitățile agresorului. Potrivit unei relatări a Al Jazeera, Moscova ar oferi, în plus, tratate separate de neagresiune unor state europene, printre care vecinele Estonia și Finlanda. Potrivit lui Boris Bondarev, fost diplomat rus, o serie de astfel de pacte bilaterale ar mina principiul apărării colective al NATO. Aceste acorduri separate sunt periculoase pentru că încearcă să substituie apărarea comună cu bunăvoința rusă negociată caz cu caz. Europa de Est știe încă din perioada pactului Molotov–Ribbentrop cât valorează o „garanție” bilaterală oferită de Kremlin.
Este deosebit de umilitor faptul că despre admiterea Europei la masa negocierilor s-a aflat dintr-o promisiune a mediatorilor americani, în timp ce consecințele războiului sunt suportate în mare parte de țări europene. Steve Witkoff și Jared Kushner, după consultările lor de la Moscova din 12 noiembrie, au informat europenii și ucrainenii că Europa ar putea avea un loc la viitoarele negocieri, dar din asta nu a rezultat încă un consimțământ rus confirmat public și care să cuprindă toate detaliile. Putin a declarat la întâlnire doar că Rusia nu a refuzat niciodată dialogul cu Europa, dar că Europa trebuie să decidă dacă vrea pace sau război. Moscova nu are nicio autoritate legală să decidă dacă Europa își poate reprezenta propriile interese, dar din punct de vedere politic se creează exact impresia că acest drept ar trebui să-i fie acordat de ea. Nici reprezentarea europeană stabilită la consultările de la Dublin din 13 noiembrie nu a risipit impresia că continentul se blochează și în propriul sistem decizional. Kushner a cerut un singur negociator european, dar Europa trimite o echipă de șapte, în care, alături de Franța, Germania, Marea Britanie, Italia și Polonia, au primit un rol conducerea Consiliului European și a Comisiei Europene, în timp ce șefa diplomației UE, Kaja Kallas, și serviciul diplomatic condus de ea au rămas pe dinafară. Potrivit Euronews, premierul italian Giorgia Meloni a argumentat că Kallas nu are greutatea instituțională necesară, iar Kallas însăși a declarat: „Rușii nu mă vor pe mine.” În jurul persoanei lui Kallas pot exista conflicte instituționale și de stil reale, care nu se pot reduce pur și simplu la influența rusă; face parte din tablou și faptul că grupul de experți în apărare inițiat de ea a fost dizolvat în septembrie, sub presiunea Italiei și a Franței. Rezultatul final este, în orice caz, acela că exact funcția creată pentru reprezentarea politicii externe a Uniunii este marginalizată într-o chestiune fundamentală de politică externă, și, mai mult, este vorba despre politicianul pe care Moscova l-ar dori cel mai puțin la masa negocierilor. Chiar dacă Europa se așază la masă cu șapte reprezentanți, ea poate avea o poziție comună, dar din șapte interese naționale sau instituționale separate nu rezultă de la sine o voință unitară de negociere.
Toate acestea sunt deosebit de dificil de explicat prin faptul că Europa nu ar avea pur și simplu suficienți bani sau suficientă importanță, pentru că amploarea sprijinului arată exact contrariul. Potrivit datelor Institutului Kiel pentru Economie Mondială, Europa și-a asumat un rol de frunte în sprijinirea Ucrainei, dar o parte a sprijinului militar continuă să fie asigurată prin achiziționarea de armament american. În prima jumătate a anului 2026, cel puțin trei miliarde de euro din finanțarea europeană au fost direcționate către achiziții din industria de apărare americană, reprezentând circa treizeci la sută din sprijinul cumpărat de la industrie. Nu este vorba despre treizeci la sută din întregul sprijin european, ci despre un cerc determinat de achiziții, dar proporția indică, totuși, un decalaj semnificativ între sacrificiul financiar asumat și autonomia militară reală. Banii, în plus, se găsesc pe conturile europene, doar voința de a-i folosi este cea care lipsește. În Europa sunt îngheţate aproximativ 210 miliarde de euro din activele băncii centrale ruse, cea mai mare parte aflată la furnizorul financiar belgian Euroclear. Uniunea a blocat aceste active pe perioadă nedeterminată în decembrie anul trecut, dar „creditul de reparații” care trebuia garantat din ele a căzut în ultimul moment, în special din cauza opoziției premierului belgian Bart De Wever, care a invocat riscurile juridice și financiare la care ar fi expusă țara sa. Statele membre au reușit în final să adune, printr-un împrumut comun, 90 de miliarde de euro pentru sprijinirea Ucrainei pe o perioadă de doi ani, iar în luna mai a acestui an, o instanță economică de la Moscova a dat câștig de cauză băncii centrale ruse în procesul împotriva Euroclear. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a propus miercuri un nou împrumut de 45 de miliarde de euro, finanțat tot din datorie comună, pentru Ucraina, pentru anul 2027, capitalul acestuia urmând a fi rambursat de Kiev doar dacă Rusia va plăti despăgubiri. Dacă Moscova refuză acest lucru, Bruxelles își rezervă dreptul de a recurge la activele rusești îngheţate. Potrivit Euronews, Slovacia, Cehia, Ungaria și Bulgaria au anunțat deja că nu vor participa. Așadar, banii agresorului rămân neatinși nici după un an de dezbateri, în timp ce contribuabilii europeni finanțează apărarea prin credite, cu dobândă.
Dependența de Statele Unite nu poate fi, în plus, eliminată rapid prin câteva fabrici noi sau anunțuri bugetare răsunătoare, pentru că rolul american este decisiv și în domeniul informațiilor, al serviciilor satelitare, al sistemelor de comandă, al realimentării aeriene și al transportului strategic, elemente esențiale pentru războiul modern. Prin urmare, oricât de mult crește partea Europei din factura totală, aceasta continuă să nu dețină în mod independent anumite capacități indispensabile, iar această dependență poate fi transformată în supunere politică atunci când conducerea de la Washington decide să o folosească în acest scop. Eșecul, în acest sens, nu constă în lipsa sprijinului, ci în faptul că, de-a lungul deceniilor, forța economică nu a fost transformată într-o capacitate de acțiune militară și politică comună adecvată.
Drumul care a condus până aici este alcătuit din decizii clar identificabile și din decizii evitate, a căror responsabilitate nu poate fi șters prin faptul că, ulterior, toată lumea se arată surprinsă. După anexarea Crimeei din 2014, Germania a continuat să susțină proiectul Nord Stream 2. Guvernele Angelei Merkel l-au apărat ca proiect economic, iar guvernul lui Olaf Scholz a oprit autorizarea lui abia pe 22 februarie 2022, cu două zile înainte de invazia totală. Cu alte cuvinte, dependența energetică de Rusia a fost aprofundată chiar și după primul act deschis de agresiune teritorială, iar atunci când, în 2023, Uniunea s-a angajat să livreze un milion de muniții de artilerie într-un an, propria sa evaluare oficială, din martie anul următor, estima îndeplinirea a puțin peste jumătate din obiectiv. Capacitatea de producție, comenzile comune și contractele pe termen lung nu au putut fi suplinite în ultimul moment, iar pe frontul ucrainean întârzierea nu s-a manifestat ca un simplu inconvenient administrativ.
Tergiversările privind livrările de armament și permisiunile de utilizare au urmat același model. Guvernele occidentale au provocat, din nou și din nou, crize politice separate pe tema dacă Ucraina poate primi un anumit mijloc de luptă, iar apoi pe tema felului în care îl poate folosi. Evaluarea riscului de escaladare nucleară este o obligație, dar evaluarea se transformă în auto-renunțare atunci când fiecare amenințare a agresorului produce automat o nouă restricție de partea celui agresat. Consecințele militare integrale ale oportunităților ratate după succesele ucrainene din 2022 nu pot fi demonstrate ulterior, și nici nu se poate afirma cu certitudine că un sprijin mai rapid ar fi dus deja atunci la încheierea războiului, dar se poate afirma cu certitudine că tergiversarea a avut un preț, plătit în primul rând de cei ale căror orașe au continuat, în acest timp, să fie bombardate.
Mai mult, Europa nu se confruntă pe propriul teritoriu doar cu efectele secundare ale unui război îndepărtat, pentru că sabotajul, atacurile cibernetice și operațiunile de influență legate de statul rus se îndreaptă de multă vreme direct împotriva societăților europene. Într-un proces în fața unei instanțe britanice privind incendierea, în 2024, a unui depozit din Londra ce păstra provizii destinate Ucrainei, a fost demonstrată legătura organizatorilor cu grupul Wagner. Estonia, la rândul ei, se pregătește să își închidă punctele de trecere rutieră cu Rusia, după o tentativă de atac împotriva unui producător de drone, iar serviciul local de securitate internă atribuie organizarea atacului GRU-ului. Într-un caz există o hotărâre judecătorească, în celălalt o evaluare a autorităților, dar, împreună, arată clar cât de înșelător ar fi să stabilim locul desfășurării conflictului doar pe baza liniei frontului din Ucraina. Nici nu ar fi corect să spunem că Europa nu a reacționat în niciun fel la acestea, pentru că au existat arestări, au fost pronunțate sentințe, iar Uniunea a introdus și sancțiuni separate împotriva participanților la operațiunile de destabilizare. Întrebarea este mai degrabă dacă aceste consecințe sunt suficient de severe și de previzibile pentru a schimba calculul celui care comandă aceste operațiuni, pentru că succesiunea lor arată că Moscova continuă să considere riscul asumabil. Dacă, după fiecare nou atac, Europa examinează cu grijă cum ar putea evita să îl enerveze pe agresor, atunci limitele apărării sunt, în cele din urmă, stabilite chiar de agresor.
Una dintre cele mai importante victorii ale lui Putin s-a produs exact în acest punct, în gândirea occidentală, pentru că a reușit să facă astfel încât să ne cântărim tot mai des apărarea propriilor interese prin prisma dezaprobării sale previzibile. Războiul cognitiv ambalat în propagandă nu urmărește neapărat să convingă că Rusia are dreptate în toate. Urmărește să convingă că, de fapt, nu se poate stabili cine are dreptate, că toată lumea minte în egală măsură, că rezistența este periculoasă, iar ajutorul doar prelungește suferința. NATO rezumă esența acestui tip de război prin influențarea percepției, a capacității de judecată și a procesului decizional, iar cercetătorii de la RAND au descris încă de acum câțiva ani modul în care funcționează propaganda rusă răspândită prin numeroase canale, în mari cantități și cu repetare constantă — care nici nu trebuie să fie coerentă pentru a-și epuiza și deruta publicul.
Puterea repetiției nu este o superstiție a propagandiștilor, ci un fenomen psihologic bine măsurabil. Psihologia îl descrie prin termenul de efect al adevărului iluzoriu: ceea ce ascultăm de multe ori ni se pare mai familiar și, prin urmare, mai adevărat. Potrivit experimentelor realizate în 2015 de Lisa Fazio și colegii ei de cercetare, efectul funcționează chiar și atunci când participanții cunosc răspunsul corect. Repetiția nu îi înșală deci doar pe cei neinformați, ci pe toți cei care aud același lucru suficient de des, de aceea nu este deloc inofensiv faptul că enunțuri precum „NATO a provocat războiul”, „Ucraina va pierde oricum” sau „livrările de arme doar măresc numărul morților” răsună de ani de zile, zilnic, în mediul online și în gura unor politicieni. Nu este nevoie ca cineva să le creadă din prima. E suficient ca, în timp, să înceapă să sune firesc, iar cel care le contrazice să devină excentricul.
Și mai profund funcționează metoda pe care gândirea militară sovietică a numit-o control reflexiv și pe care doctrina rusă o folosește și astăzi. Esența ei constă în faptul că adversarul nu trebuie constrâns, ci imaginea pe care o are despre sine și informațiile de care dispune trebuie modelate astfel încât el să ia, din proprie inițiativă, decizia care convine Moscovei. Istoria „liniilor roșii” occidentale este un exemplu de manual în acest sens. Kremlinul a prezentat drept linii de netrecut, a căror violare ar avea consecințe imprevizibile, și artileria de rachete HIMARS, și tancurile occidentale, și rachetele ATACMS, și avioanele F-16. În final, armele occidentale au ajuns de fiecare dată în Ucraina, iar răspunsul nuclear promis nu a venit. Și totuși, de fiecare dată când a apărut un nou tip de armament, dezbaterea s-a repetat identic, cu aceeași frică și cu aceleași întârzieri de luni de zile. Aceasta este auto-intimidarea: agresorul nici nu mai trebuie să amenințe, pentru că amenințarea lucrează deja, în locul lui, în mintea noastră.
Aceeași psihologie funcționează și la masa negocierilor. Cererea de a reveni la configurația NATO din 1997 nu reapare mereu pentru că Moscova s-ar aștepta serios la îndeplinirea ei, ci pentru că funcționează ca o ancoră. Din literatura privind negocierile se știe bine că prima cerere extremă enunțată stabilește reperul în raport cu care sunt evaluate ofertele ulterioare. Dacă Rusia fixează punctul de start la dezmembrarea prezenței NATO în Europa de Est, atunci o ofertă care vizează „doar” Donbasul, „doar” neutralitatea Ucrainei sau „doar” limitarea trupelor occidentale pare deja o concesie, chiar dacă fiecare dintre ele s-ar face în detrimentul țării atacate și al vecinilor ei. Și ritmul șantajului este familiar: amenințare, tensiune, apoi ușurare atunci când cel mai rău scenariu nu se produce, totuși. Această ușurare începe, în timp, să funcționeze ca recunoștință, iar o parte a opiniei publice occidentale se bucură deja și atunci când agresorul pur și simplu nu mai ridică miza.
Europa de Est a trăit pe propria piele această linie de front cognitivă. În Ungaria, Fidesz a câștigat campania electorală din 2022 cu mesajul că opoziția este „proromăzboinică”, iar guvernul este „propace”. Astfel, susținerea țării atacate a fost transformată în cauză a războiului, iar îngăduința față de agresor în garanție a păcii — potrivit analizei portalului 444, ca și cum nu Rusia, ci opoziția ar fi vrut războiul. În România, Curtea Constituțională a anulat în decembrie 2024 primul tur al alegerilor prezidențiale, după ce documente declasificate ale serviciilor de informații au indicat o campanie coordonată pe TikTok care l-a propulsat pe candidatul proKremlin Călin Georgescu. Astfel, alegerile dintr-un stat membru NATO și UE au putut fi date cu susul în jos de o operațiune bine organizată pe rețelele sociale, în doar o lună. Cele două cazuri sunt diferite ca natură, dar transmit aceeași lecție: în războiul cognitiv, muniția nu sunt armele, ci propriile noastre cuvinte, frici și oboseală. În limbaj comun, acest proces este numit îndobitocire, dar e mai perfid decât atât, pentru că nu neapărat distruge capacitățile intelectuale ale oamenilor, ci sfărâmă reperele de care au nevoie pentru a se orienta. Cel care nu poate decide în care sursă să aibă încredere și aude de o sută de ori pe zi că apărarea este proromăzboinism, iar capitularea este politică de pace, poate ajunge, în timp, să considere propriile sale interese de securitate drept o periculoasă extremă. În operațiunea Doppelganger, dezvăluită de Departamentul de Justiție al SUA, de exemplu, s-au folosit site-uri care imitau publicații de presă cunoscute, identități false și conținuturi direcționate pentru a slăbi susținerea față de Ucraina, iar autoritățile au invocat și rolul de coordonare al administrației prezidențiale ruse. Asta nu înseamnă că orice opinie împotriva războiului este produs rusesc și că în spatele oricărei erori occidentale se află un ordin de la Moscova. Dar efortul organizat care exploatează incertitudinea societăților pentru propriile obiective de politică externă este foarte bine documentat.
Victoria cognitivă include și faptul că atacul masiv asupra capacității de judecată morală se extinde, în timp, dincolo de evaluarea războiului din Ucraina. Când o agresiune evidentă este tratată în permanență ca „situație complexă”, iar pe lângă crimele dovedite se adaugă automat afirmația că nici cealaltă parte nu este nevinovată, oamenii învață că responsabilitatea poate fi oricând diluată cu suficientă vorbărie. Psihologul Albert Bandura, studiind mecanismele dezangajării morale, a descris exact astfel de procese — difuzarea responsabilității, acuzarea victimei sau minimizarea importanței daunelor — iar acestea nu funcționează doar în situații de război, ci și în justificarea comportamentului cotidian. Din acest punct de vedere, scuzarea agresorului nu rămâne fără consecințe nici în viața de zi cu zi a europenilor, pentru că aceeași portiță morală poate apărea mai târziu și în acceptarea corupției interne, a abuzului de putere sau a umilirii celor vulnerabili. Dacă toată lumea furăm, de ce să cerem integritate tocmai de la propriul politician, dacă toată lumea minte, de ce ne-ar deranja propaganda propriei tabere, și dacă victima are, cu siguranță, și ea o vină, de ce ar trebui să-i luăm apărarea? Nu se poate deduce toate relele morale ale Europei dintr-o singură operațiune rusă, dar cinismul răspândit în mod constant este foarte potrivit pentru a adânci slăbiciunile deja existente. În cele din urmă, poate eroda nu doar solidaritatea noastră față de Ucraina, ci și încrederea necesară funcționării propriilor noastre comunități.
Răsturnarea psihologică a jocului geopolitic se produce atunci când afectele părții care amenință devin mai importante decât drepturile și interesele celorlalți. În acest sens, Putin a reușit să ne depășească: nu pentru că este mai forte decât noi în toate privințele, ci pentru că a reușit, iar și iar, să facă astfel încât noi să calculăm ce îl irită, în timp ce el se îngrijorează mult mai puțin de ce ne-ar irita pe noi. Strategia britanică de securitate națională ține cont, de asemenea, de faptul că amenințările nucleare rusești servesc limitării deciziilor occidentale, deci nu este doar o impresie jurnalistică, ci un mecanism de șantaj deja identificat. La aceasta s-a adăugat alegerea lui Donald Trump, prin care în fruntea celui mai puternic stat al sistemului de alianțe occidentale a venit un politician atras în mod vizibil de modelul liderilor cu mână forte și dispus să trateze securitatea comună ca pe o serie de aranjamente personale. Putin nu a avut nevoie să ne întreacă militar pentru ca o parte din conducerea politică a taberei mai puternice să înceapă să se preocupe de nemulțumirile sale, iar liderii europeni să-și adapteze propria auto-limitare la impredictibilitatea președintelui american. Într-un sistem de dependențe și frici construit de-a lungul anilor, alegerea unui singur idiot politic de anvergură poate produce o distrugere uluitoare. Un astfel de lider nu mai ia simplu decizii proaste, ci schimbă, pentru întreaga alianță, cine trebuie temut, cui trebuie să i se facă pe plac și ale cui interese pot fi lăsate deoparte fără consecințe.
Declarația lui Elbridge Colby de la Bruxelles, din noiembrie, a devenit aproape un exemplu de manual în acest sens: reprezentantul Pentagonului a contestat utilitatea atacurilor ucrainene asupra teritoriului rus și a avertizat asupra consecințelor escalatorii ale acestora. Ministrul german al Apărării, Boris Pistorius, a respins criticile aduse atacării unor instalații din Rusia folosite în scopuri militare și a readus în discuție devastarea provocată de Rusia în Ucraina. Prin aceasta a arătat și că în Europa există încă lideri capabili să numească lucrurile pe nume atunci când proporțiile sunt pierdute din vedere. Problema este chiar faptul că astăzi acest lucru reprezintă o poziție de excepție, în vreme ce susținerea autoapărării țării atacate și tragerea la răspundere a agresorului ar trebui să fie minimul de la care ar trebui să pornească întreaga politică a alianței.
Constatarea înfrângerii nu înseamnă, totuși, că toate țările Europei s-au comportat la fel sau că posibilitatea rezistenței ar fi dispărut. Eforturile de apărare ale Poloniei și ale statelor baltice, schimbarea de direcție din politica de securitate a Finlandei, răspunsurile ferme ale Estoniei și sprijinul european acordat Ucrainei arată toate că există voința de a acționa, doar că nu s-a transformat într-o forță politică reprezentativă pentru întregul continent. Potrivit datelor NATO, Polonia a alocat în 2025 pentru apărare 4,48% din PIB, Lituania 4%, Letonia 3,73%, Estonia 3,38% — mult mai mult decât Italia sau Franța, care au alocat puțin peste 2%. Acest lucru nu poate fi explicat doar prin histerie legată de război, de vreme ce amenințarea rusă este, din punct de vedere geografic, mai apropiată de ele. Regiunea nu este, totuși, unitară. La Bratislava, guvernul lui Robert Fico continuă să flirteze cu Moscova, iar Al Jazeera avertizează și asupra faptului că o eventuală prezidenție Le Pen în Franța sau un succes electoral al AfD în Germania ar putea slăbi și mai mult poziția Europei alături de Ucraina.
Logica pactelor de neagresiune și a sferelor de influență este cea mai periculoasă în cazul Republicii Moldova, întrucât țara nu este membră NATO, iar de-a lungul Nistrului, pe un teritoriu recunoscut internațional ca fiind moldovenesc, sunt staționate trupe ruse încă de la începutul anilor 1990. Pe 4 noiembrie, Putin l-a decorat la Kremlin pe Vadim Krasnoselski, liderul regiunii separatiste, iar Chișinăul i-a interzis, ca răspuns, pentru cinci ani, să părăsească țara prin punctele de trecere oficiale ale frontierei. Guvernul moldovean acuză de multă vreme Moscova că încearcă să destabilizeze țara și că vrea să-i blocheze, prin ingerințe electorale, drumul spre Europa. Dacă, în negocierile dintre marile puteri, Republica Moldova ar reapărea ca sferă de influență rusă, la frontiera de est a României ar lua naștere o nouă zonă gri, a cărei soartă ar fi decisă peste capul alegătorilor moldoveni și români.
Pentru cititorul român și cel maghiar, de altfel, nu Ialta, ci o scenă mai puțin cunoscută, petrecută la Moscova în octombrie 1944, este precedentul cel mai elocvent. Pe 9 octombrie, Winston Churchill a scris pe o foaie de hârtie, pentru Stalin, cum ar împărți între ei influența în Balcani și în bazinul dunărean. În România, 90% ar fi revenit Uniunii Sovietice, în Grecia 90% Marii Britanii, în Bulgaria 75% sovieticilor, iar pentru Ungaria și Iugoslavia s-a notat pe foaie o împărțire egală, 50-50. Pentru Ungaria, cei doi miniștri de externe au convenit, în zilele următoare, asupra unei influențe sovietice de 80%. Stalin a bifat foaia cu un creion albastru. „Acordul procentual” nu a devenit niciodată un tratat oficial, însă soarta regiunii, în deceniile următoare, a evoluat în mare parte exact așa cum era notat pe acea foaie, iar nici guvernul român, nici cel maghiar nu au fost consultate în această privință.
Celălalt paralelism de avertisment este München. În septembrie 1938, liderii Marii Britanii, Franței, Germaniei și Italiei au decis dezmembrarea Cehoslovaciei fără ca Cehoslovacia să fie invitată măcar la masa negocierilor. Prim-ministrul britanic Neville Chamberlain a declarat, la întoarcerea acasă, că „a adus pacea epocii noastre”; șase luni mai târziu, Hitler a intrat în Praga, iar un an mai târziu a izbucnit războiul mondial. De atunci, München a rămas simbolul faptului că apetitul agresorului nu poate fi liniștit prin concesii și că cuvântul „pace” poate fi una dintre cele mai periculoase arme politice, atunci când sub acest nume este mascată capitularea părții atacate. Cel care astăzi, în Europa de Est, proclamă „pacifism”, în timp ce îndeamnă Ucraina să cedeze teritorii, iar vecinii ei să-și reducă apărarea, nu repetă anul 1945, ci anul 1938.
De aceea, paralela cu o nouă Ialta este în același timp potrivită și înșelătoare. Aleksandr Dughin, ideologul naționaliștilor ruși, a numit, potrivit Reuters, întâlnirea de la Shenzhen „profund simbolică”, iar Volodimir Zelenski a spus că Kievul nu vrea o „a doua, a treia, a patra Ialta”. Marile puteri sunt, într-adevăr, înclinate să trateze soarta altora ca pe o chestiune ce poate fi aranjată între ele, dar Europa de Est de astăzi nu se află în aceeași situație ca la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Are propriile state, armate, legături de alianță și marjă de manevră politică, care nu trebuie declarate pierdute încă înainte de negocieri, și astăzi nu se mai poate intra cu tancurile așa cum s-a făcut în 1945 sau 1956. Pericolul constă exact în faptul că liderii occidentali, prin propriile decizii, slăbesc aceste resurse și acceptă o subordonare politică pe care Rusia nu a reușit să le-o impună militar.
Pentru a inversa cursul lucrurilor, ar fi nevoie, înainte de toate, de un mandat european de negociere cu limite clare: soarta Ucrainei nu poate fi decisă fără Ucraina, apărarea statelor europene nu poate fi stabilită în locul celor implicate, iar Rusia nu poate avea drept de veto asupra deciziilor de securitate ale vecinilor săi. Această poziție va fi luată în serios doar dacă în spatele ei se află un sprijin pentru Ucraina garantat pe mai mulți ani înainte, achiziții comune care să ofere producătorilor comenzi previzibile și o reducere țintită a dependențelor critice de Statele Unite, pentru că o nouă declarație politică, prin ea însăși, nu înlocuiește o rachetă antiaeriană, o recunoaștere prin satelit sau muniția de artilerie. Dobândirea autonomiei este un proces lung, dar durata lui nu poate fi scuza eternă pentru a lăsa mereu începutul pe seama guvernului următor. Este nevoie de aceeași consecvență și în fața operațiunilor hibride rusești, de la tragerea la răspundere penală a executanților, prin dezmembrarea finanțării și a organizațiilor-paravan, până la protecția infrastructurii critice. Lupta împotriva propagandei ar trebui să se concentreze pe dezvăluirea finanțării oculte, a identităților false și a dezinformării organizate, în timp ce guvernele trebuie să explice, pe un ton inteligibil, motivele și costurile propriilor decizii. Încrederea opiniei publice nu poate fi recâștigată doar impunând de sus în cine să creadă oamenii, dar nici privind neputincioși, invocând libertatea de exprimare, falsificarea deliberată a spațiului public.
Întâlnirea de la Shenzhen se poate termina chiar și fără un acord serios, iar din ceea ce știm astăzi nu rezultă că s-ar fi încheiat deja vreun fel de înțelegere secretă privind împărțirea Europei. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Peskov, s-a grăbit și el să precizeze că liderii nu vor „să decidă soarta lumii”, dar astfel de asigurări sunt, de regulă, invocate exact atunci când despre asta este vorba. Ceea ce se vede deja, totuși, chiar înainte de întâlnire, este că Putin a obținut ce a vrut: în discuția despre prețul încetării războiului, din nou nevoile sale de securitate, nemulțumirile sale și amenințările sale stabilesc o parte semnificativă a agendei, în timp ce țara atacată și susținătorii ei europeni luptă chiar și pentru propria lor prezență la masă. În acest sens, Europa a pierdut războiul politic cu Putin, și acest fapt nu se va schimba nici dacă, în următorul comunicat, își reafirmă încă o dată angajamentul neclintit. Înfrângerea poate deveni definitivă dacă europenii acceptă că apărarea propriilor interese este prea periculoasă, că organizarea propriei forțe este prea costisitoare, iar consecvența morală față de agresor este prea naivă în lumea politicii marilor puteri. Putin cu greu ar putea dori mai mult de atât, pentru că, în acest caz, nu el ar mai trebui să ne învingă, ci noi am face treaba în locul lui — cu suficientă reținere, cu limbajul diplomatic potrivit și cu gândul liniștitor că, cel puțin pentru moment, nu am escaladat nimic.
Anna Karczag, Ugar
Bibliografie:
Novaja Gazeta Europe relatează informația Wall Street Journal potrivit căreia Putin a propus întâlnirea trilaterală cu Trump și Xi. Sursa aici.
IntelliNews relatează despre confirmarea americană a întâlnirii și despre agenda anunțată inițial. Sursa aici.
Kyiv Post relatează despre data întâlnirii din 19 noiembrie, despre schimbarea de poziție a lui Trump privind Ucraina din 16 noiembrie și despre declarația lui Peskov. Sursa aici.
Analiza Reuters publicată de Internazionale examinează fundalul marilor puteri legat de întâlnire și prezintă cum apare paralela cu Ialta în declarațiile lui Dughin și Zelenski. Sursa aici.
Eurotopics rezumă evaluările lui David Pontes, autor al Público, și ale lui Lorenzo Lamperti, jurnalist la La Stampa, despre summitul trilateral. Sursa aici.
Editorialul Público contrapune, în funcție de titlu, locul Europei la masa negocierilor și adevărata greutate a rolului său diplomatic. Sursa aici.
India Seatrade News scrie despre importurile record de petrol rusesc estimate pentru China în luna februarie și despre reducerile de preț oferite de furnizorii ruși. Sursa aici.
Analiza Carnegie examinează evoluția comerțului chino-rus în 2026, blocajul gazoductului Puterea Siberiei 2 și condițiile puse de Beijing. Sursa aici.
Relatarea Reuters, publicată de Al-Monitor, informează că Sinopec a compensat pierderea livrărilor din Orientul Mijlociu prin achiziționarea unor cantități mai mari de petrol rusesc. Sursa aici.
Al Jazeera trece în revistă agenda estimată a summitului în corelație cu blocarea Strâmtorii Hormuz și cu expirarea, în februarie, a tratatului New START. Sursa aici.
Rezumatul anuarului SIPRI conține estimări privind mărimea și compoziția arsenalelor nucleare la începutul anului 2026. Sursa aici.
Poziția Chinei, disponibilă în arhiva de documente a ONU, prezintă obiecțiile Beijingului față de negocierile trilaterale privind dezarmarea nucleară. Sursa aici.
Analiza Council on Foreign Relations explică ce interese are China în materie de limitare a armamentelor și de ce un progres rapid este puțin probabil. Sursa aici.
Materialul de context al Council on Foreign Relations prezintă relația dintre China și Coreea de Nord, influența Beijingului și limitele acesteia. Sursa aici.
AP relatează despre rezultatele alegerilor parlamentare americane de la jumătatea mandatului și despre modificarea raportului de forțe din Congres. Sursa aici.
Pagina electorală a publicației Guardian adună rezultatele alegerilor americane de la jumătatea mandatului din 2026 și știrile conexe. Sursa aici.
L'Orient Today relatează despre investiția legată de Emiratele Arabe Unite realizată în World Liberty Financial, companie asociată familiei Trump. Sursa aici.
Ukrainska Pravda prezintă, pe baza unui document obținut de New York Times, cererea rusă prin care prezența militară a NATO ar fi redusă la nivelul din 1997. Sursa aici.
Council on Foreign Relations analizează rezultatele și limitele negocierilor de la Abu Dhabi, inclusiv propunerea lui Kushner privind un singur negociator european. Sursa aici.
Al Jazeera scrie despre propunerile de pacte de neagresiune adresate Estoniei și Finlandei, despre evaluarea lui Bondarev și despre exploatarea de către Rusia a diviziunilor politice europene. Sursa aici.
Relatarea publicată de Yahoo descrie întâlnirea de la Moscova dintre Witkoff și Kushner din 12 noiembrie, precum și declarația lui Putin referitoare la Europa. Sursă aici.
Le Monde relatează că delegații americani au promis participarea europeană la următoarele negocieri de pace privind Ucraina. Sursă aici.
EUobserver prezintă decizia de la Dublin, care ar încredința reprezentarea Europei la negocierile de pace unor reprezentanți din cinci țări europene și din instituțiile Uniunii. Sursă aici.
Euronews descrie contextul excluderii Kajei Kallas, argumentele Giorgiei Meloni și blocarea, în septembrie, a lansării grupului de experți pe probleme de apărare. Sursă aici.
Institutul Kiel pentru Economie Mondială analizează amploarea sprijinului european acordat Ucrainei și rolul încă determinant al achizițiilor americane de armament. Sursă aici.
Sinteza Wikipedia trece în revistă disputele privind utilizarea activelor îngheţate ale băncii centrale ruse, deciziile europene legate de credite şi procedura rusă deschisă împotriva Euroclear. Sursă aici.
Euronews arată cum a fost blocat, în decembrie 2025, planul unui credit de reparaţii bazat pe activele ruseşti. Sursă aici.
Euronews prezintă propunerea Ursulei von der Leyen din 18 noiembrie, de a oferi Ucrainei un credit de 45 de miliarde de euro finanţat printr-un împrumut comun al UE, precum şi problema statelor membre care rămân pe dinafară. Sursă aici.
Analiza serviciului de cercetare al Parlamentului European prezintă în ce capacităţi militare Europa depinde de Statele Unite. Sursă aici.
Comunicatul Ministerului german al Economiei motivează suspendarea, la 22 februarie 2022, a autorizării gazoductului Nord Stream 2. Sursă aici.
Evaluarea Uniunii Europene oferă o imagine a stadiului îndeplinirii angajamentului privind livrarea unui milion de proiectile de artilerie şi a obstacolelor din sprijinul militar. Sursă aici.
Comunicatul serviciilor britanice antiteroriste relatează condamnarea organizatorilor incendierii unui depozit din Londra, cu legături ruseşti. Sursă aici.
ERR scrie despre tentativa de sabotaj din Estonia, legată de GRU, şi despre închiderea frontierei pregătită de Rusia ca reacţie la aceasta. Sursă aici.
Comunicatul Consiliului UE prezintă sancţiunile dispuse ca urmare a operaţiunilor hibride ruseşti desfăşurate în Europa şi în Ucraina. Sursă aici.
Sinteza NATO arată cum vizează războiul cognitiv percepţia umană, judecata şi procesul de decizie. Sursă aici.
Analiza RAND explică modul de funcţionare a propagandei ruseşti, răspândită în volum mare, pe multe canale şi prin repetare constantă. Sursă aici.
Studiul din 2015 al lui Fazio şi coautorilor examinează cum repetarea creşte credibilitatea unei afirmaţii, chiar şi atunci când persoana deţine cunoştinţe care o contrazic. Sursă aici.
Studiul publicat în Militaire Spectator prezintă controlul reflexiv folosit în gândirea militară rusă, adică influenţarea indirectă a deciziilor adversarului. Sursă aici.
Euromaidan Press trece în revistă cazurile în care încălcarea „liniilor roşii” anunţate de conducerea rusă nu a fost urmată de răspunsul anunţat. Sursă aici.
444 analizează comunicarea partidului Fidesz din 2022, care a încercat să asocieze opoziţia maghiară cu războiul, iar guvernul cu pacea. Sursă aici.
Kyiv Independent relatează anularea, în decembrie 2024, a primului tur al alegerilor prezidenţiale din România şi contextul acestei decizii. Sursă aici.
Comunicatul Ministerului Justiţiei al SUA descrie metodele operaţiunii ruseşti de influenţă numite Doppelganger şi legăturile sale cu statul rus, aşa cum au fost dezvăluite. Sursă aici.
Studiul lui Albert Bandura abordează mecanismele psihologice prin care oamenii se disculpă de responsabilitatea pentru fapte inacceptabile din punct de vedere moral. Sursă aici.
Un alt studiu al lui Bandura examinează negarea responsabilităţii, minimalizarea importanţei daunelor şi învinovăţirea victimei, ca parte a autoabsolvirii morale. Sursă aici.
Strategia britanică de securitate naţională evaluează ameninţarea nucleară rusă şi ca instrument folosit pentru a influenţa şi limita deciziile occidentale. Sursă aici.
Anadolu prezintă declaraţia lui Elbridge Colby, care critică atacurile ucrainene, şi răspunsul ministrului german al Apărării, Boris Pistorius. Sursă aici.
Euronews compară cheltuielile de apărare ale statelor membre NATO în 2025, evidenţiind în special ponderea ridicată din PIB alocată de Polonia. Sursă aici.
Comunicatul Ministerului Apărării din România, publicat de Agerpres, prezintă dezvoltarea bazei aeriene Mihail Kogălniceanu. Sursă aici.
Telex relatează suspendarea temporară a traficului feroviar dintre Ungaria şi Ucraina, după atacul de la Mukacevo. Sursă aici.
Kyiv Independent scrie despre vizita lui Krasnoselski la Moscova şi decoraţia primită, despre interdicţia de călătorie impusă acestuia de Republica Moldova, precum şi despre prezenţa militară rusă din Transnistria. Sursă aici.
Wikipedia rezumă conferinţa de la Moscova din octombrie 1944 şi „acordul procentual” dintre Churchill şi Stalin privind sferele de influenţă în Europa de Est. Sursă aici.
Wikipedia prezintă istoria Acordului de la Munchen, excluderea Cehoslovaciei de la negocieri şi declaraţia lui Chamberlain despre „pace pentru vremurile noastre”. Sursă aici.
V-a plăcut articolul?
Susțineți munca noastră cu o donație mică
Plată securizată prin Stripe • Min. 2 EUR
Recomandări Gesta:

Inteligența artificială ar vrea să accelereze, dar datele companiilor o încetinesc
Directorii financiari și fiscali ai companiilor așteaptă tot mai mult de la inteligența artificială, dar la majoritatea firmelor nici măcar elementele de bază nu sunt puse la punct: datele sunt dispersate, de calitate slabă și nu sunt potrivite pentru a fi procesate de o mașină. Acest lucru reiese din sondajul global din 2026 al companiei de consultanță EY (EY Tax and Finance Operations Survey…

Se pare că și Occidentul se pricepe, când vrea: Qin Gang și Li Shangfu ar fi putut transmite Washingtonului secretele forțelor de rachete
La mai bine de trei ani de la dispariția din spațiul public, la câteva săptămâni distanță una de alta, a ministrului chinez de externe Qin Gang și a ministrului apărării Li Shangfu, publicația pariziană de specialitate în domeniul informațiilor, Intelligence Online, a dezvăluit miercuri o posibilă legătură americană în spatele căderii lor. Potrivit publicației, cei doi politicieni, membri ai…

Să-i mulțumim și lui Hunor: trei miliarde de euro din fonduri europene riscă să se piardă
România este amenințată de cea mai mare reducere din cadrul fondului european de redresare: potrivit informațiilor Financial Times, țara ar putea pierde aproximativ trei miliarde de euro din banii pe care i-ar fi putut primi în cadrul Mecanismului de redresare și reziliență (RRF), respectiv, în cazul României, în baza Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR).

Statul în cloud: Estonia se pregătește pentru o ocupație rusă
Estonia construiește un sistem prin care guvernul ar putea să continue să ofere serviciile statului chiar dacă Rusia ar ataca și ar ocupa țara. În acest scop, autoritățile estone creează o infrastructură digitală de rezervă și transferă o parte dintre serviciile statului pe platforme cloud securizate, pentru ca acestea să rămână accesibile și din străinătate.

În locul lui Putin, Washingtonul este îngrijorat de contraatacurile ucrainene
La prima lectură, am putea crede că cel care a vorbit a fost Lavrov, sau că Medvedev și-a găsit câteva clipe de luciditate și explică acum, fără amenințări nucleare, de ce Ucraina ar trebui să suporte distrugerile în tăcere. Numai că de data aceasta, îngrijorarea legată de contraatacurile ucrainene a venit de la un oficial al Pentagonului american, și anume la întâlnirea de la Bruxelles care, în…