Moscova atacă, Washington cere tăcere – așa câștigă Putin în mintea noastră

Pentagonul condus de Pete Hegseth a cerut aliaților săi europeni, dacă mai putem să-i numim astfel, să se abțină în privința comunicării publice despre Rusia și să nu sublinieze amenințarea rusă. Potrivit unei surse citate de Reuters, Elbridge Colby i-ar fi spus unui oficial baltic că trebuie evitată „provocarea” rușilor, iar un alt oficial european a rezumat astfel mesajul american: vă ajutăm, suntem prezenți, doar nu faceți zarvă și nu atrageți atenția asupra voastră.

Poate suna a amănunt, dar în el se condensează toate necazurile noastre din ultimii aproape cinci ani. În Europa a existat până acum o dezbatere la nivelul vârfurilor politice despre cum ar trebui comunicat despre războiul ruso-ucrainean. Potrivit unei perspective, alegătorilor trebuie să li se spună deschis că Moscova reprezintă o amenințare existențială pentru noi, pentru ca aceștia să înțeleagă necesitatea resurselor alocate apărării și sprijinirii Ucrainei. Potrivit celeilalte perspective, care mie nu-mi place prea mult, dar care are și ea argumente întemeiate, pericolul nu trebuie exagerat, pentru că provoacă panică și poate submina unitatea europeană.

Ei bine, exact în acest teren, oricum neclar și nicidecum ferm, a intervenit Pentagonul cu dorința de mai sus, și pentru că e previzibil ca o parte importantă a statelor europene să se alinieze la poziția SUA, chiar dacă am avut vreo șansă să vorbim în sfârșit corect despre acest război și despre cât de mare pericol reprezintă el pentru noi, această șansă a primit acum o nouă lovitură majoră.

Pentru că cel care dictează despre ce și cum poți vorbi intervine deja și în cadrele propriei tale gândiri. Acesta este unul dintre principiile fundamentale ale armei cognitive, pe care sistemele de putere ruse îl aplică de decenii cu succes: mai întâi fac suspecte cuvintele, apoi legăturile dintre fapte, în final chiar recunoașterea în sine. Dacă enunțarea amenințării ruse este o provocare, mai devreme sau mai târziu omul care recunoaște amenințarea devine el însuși un obstacol pentru pace, jurnalistul care investighează intențiile agresorului devine un instigator la război, iar alegătorul care cere apărare devine un extremist periculos. Societatea atacată începe astfel să se autodisciplineze încă înainte ca agresorul să fie nevoit să facă vreun efort special pentru a o reduce la tăcere, iar această autodisciplinare este acum încurajată chiar de aliatul de la care speram o parte din protecția noastră.

Din punct de vedere psihologic acest lucru este eficient, pentru că omul învață din discursul public și care idei pot fi susținute fără consecințe și pentru care urmează umilire, izolare sau pedeapsă politică. Dacă denumirea pericolului este prezentată din nou și din nou ca iresponsabilitate, mulți se adaptează prin autocenzură, iar din tăcerea altora se trage concluzia că pericolul nu ar fi, de fapt, chiar așa de mare, sau că ei înșiși reacționează exagerat. Asta nu-i va transforma pe toți în susținători ai lui Putin, dar le va submina încrederea în propria capacitate de judecată și va fi tot mai facil să fie convinși să cântărească, în locul faptelor agresorului, așa-numitele riscuri ale propriei lor apărări. La finalul procesului poate să pară că condiția siguranței este adaptarea, iar protestul însuși este sursa pericolului.

Chiar zilele trecute am relatat aici, pe Ugar, că, potrivit premierului bulgar Radev, România a fost atacată de dronele rusești pentru că Bucureștiul a numit direct agresorul. Disonanța cognitivă însă probabil nu se va opri aici, dacă se va opri vreodată. Parchetul german a anunțat recent arestarea a doi cetățeni belaruși, suspectați de plănuirea unor incendieri în zona orașului Nürnberg, iar guvernul german a acuzat anterior Rusia de o tentativă de atac cu drone asupra aeroportului din Leipzig. Dacă însă dorința Pentagonului este dusă mai departe în direcția tăcerii, Berlinul va trebui să se gândească în scurt timp cum să vorbească despre astfel de cazuri fără să-l supere pe Trump.

Pe de altă parte, SRI a emis recent un comunicat în care, referitor la incendiul de la uzina Carfil din Brașov, a evidențiat de asemenea pista rusă și a relatat și despre modul în care organizatorii ruși încearcă să recruteze oameni prin rețelele sociale. În Ungaria, potrivit relatărilor, figuri legate de FSB au încercat să organizeze un protest anti-nuclear menit să provoace tulburări, care în final a fost un eșec, însă, conform acestei logici, și astfel de știri ar fi mai bine să fie trecute sub tăcere, ca să nu-l deranjăm pe Washington în efortul său de pacificare, numit cândva, în vremuri mai bune și mai frumoase, trădare.

Pentru precedentele istorice ale acestei metode nu trebuie să ne întoarcem până la canalele de Telegram de ieri. Protocoalele Înțelepților Sionului, care au început să circule în Rusia țaristă la începutul secolului al XX-lea, sunt unul dintre cele mai infame exemple de falsificare politică antisemită: au vândut planul unei conspirații mondiale evreiești inexistente ca document secret și au continuat să intoxice viziunea despre lume a unor mase de oameni și după ce falsul a fost demascat. Există dezbateri istorice privind detaliile realizării textului, dar mecanismul minciunii este clar: cititorul primea o imagine deja pregătită a inamicului și o explicație în care, ulterior, putea fi îndesat orice eveniment. Absența probelor a devenit dovadă a secretomaniei, dezmințirea a confirmat forța conspirației, iar cel care se îndoia putea deveni cu ușurință el însuși un ajutor al inamicului imaginar.

Comunicarea rusă de astăzi lucrează, desigur, cu alte mijloace și pentru alt public, dar aceeași logică autoreferențială se poate recunoaște mereu în ea: dacă Moscova atacă, a fost provocată; dacă cel atacat se apără, el escaladează; dacă cineva numește agresorul, vrea război; dacă vrea pace, să accepte ce cere agresorul. Până la final, responsabilitatea agresorului dispare din fraze și rămâne în loc europeanul care se întreabă dacă nu ar fi mai înțelept să tacă, pentru că, la urma urmei, chiar el ar putea provoca vreun necaz.

Pentru că despre asta este vorba: ar trebui să tăcem pentru ca procesul numit de americani negocieri de pace să nu se blocheze. Moscova simte că are inițiativa, în timp ce o dronă rusă încărcată cu explozibil a ucis călători în gara din Dnipro. Dar, în prezentarea unor astfel de știri, poate că în viitor ar trebui să luăm în calcul și cât de mult deranjează negocierile faptul de a descrie Rusia drept un imperiu ucigaș, terorist, fundamentalist religios, opresiv și genocidar. La urma urmei, s-ar putea afecta șansele lui Trump la Premiul Nobel pentru Pace, iar Norvegia a mai primit deja eticheta de țară „de rahat”. Ducând mai departe absurdul trumpian, aproape că-l văd pe Oslo nevoit, într-o zi, să i se explice cu câteva bombe cine e, de fapt, pacificatorul.

Războaiele moderne se poartă, de fapt, dincolo de frontul cinetic și în mintea oamenilor, iar cele două nu pot fi separate. Soldatul care luptă pe front are nevoie de muniție, muniția are nevoie de o decizie politică, iar decizia politică are nevoie de o societate care încă înțelege de ce aceasta este necesară. Dacă această înțelegere este distrusă, armele rămân în depozite, pachetul de sprijin devine o povară electorală, iar țara atacată devine un oaspete incomod, pe care încet-încet îl întreabă de ce nu-i lasă, în sfârșit, pe ceilalți să trăiască în pace. Moscovei nu-i este necesar să câștige toate dezbaterile europene pentru asta, îi este suficient să obțină ca deciziile necesare să fie amânate iar și iar.

În acest sens, ceea ce se vrea ucis este sufletul: acel sprijin interior pe baza căruia omul mai poate distinge victima de agresor și este dispus să acționeze în consecință. Omul golit moral, obosit, este mai facil de controlat, pentru că deja vede manipulare în orice convingere, afacere în orice ajutor, risc inutil în orice luare de poziție. În final, spune că toți mint, toți sunt la fel, iar el vrea doar liniște, și, cu această ridicare din umeri, dă liber de acțiune celui căruia, pentru a continua războiul, îi lipsea exact indiferența celorlalți.

Cazul poate fi considerat o victorie rusă semnificativă, de prim rang, pe frontul cognitiv, iar pe acest front Rusia este în prezent în avantaj. Asta nu înseamnă că toți europenii au crezut poveștile Kremlinului, ci că un mod de a gândi favorabil agresorului apare deja și în reglementarea comunicării aliate. Când conducerea americană a apărării avertizează statele amenințate asupra pericolelor propriei formulări, Moscova primește un ajutor pe care propriii propagandiști cu greu l-ar putea produce cu aceeași credibilitate.

Poate că nici momentul ales nu este întâmplător. Se succed niște planuri americano-ruso-ucrainene vagi de negociere, iar în același timp planează posibilitatea unei noi înțelegeri între marile puteri, un „Yalta 2.0”: o tranzacție între Trump, Putin și Xi Jinping, al cărei motiv public ar putea fi chiar un fel de acord nuclear. Dacă are loc o astfel de întâlnire, trebuie să ne temem serios că redistribuirea sferelor de influență va fi, de asemenea, pe agendă, ceea ce ar putea fi decisiv pentru războiul ruso-ucrainean. Am văzut deja de ce este capabil Trump, așa cum nici Musk nu este cunoscut pentru loialitatea sa față de Ucraina atacată și sângerând din mii de răni, sau față de ideea de libertate în general.

Vom primi informații filtrate despre marile întâlniri, și, dacă totuși cineva va avea informații din interior, politicienii vor prefera să nu vorbească despre ele, pentru că trebuie să vă temeți să jigniți Washingtonul. Toate acestea lasă un gol informațional serios în mintea europenilor, pe care fermele de troli și fabricile de știri false din Rusia sunt pregătite să-l umple. Tăcerea noastră nu lasă, de fapt, spațiul public gol, ci îl predă altora: despre ce nu ne îndrăznim să vorbim clar, vor vorbi cei care au o idee foarte precisă despre ce ar vrea să ne facă să credem.

Pur și simplu, civilizația occidentală a decăzut atât de mult în acest război de aproape cinci ani, în care practic nici nu a trebuit să aducă vreun sacrificiu de sânge, că istoria îl va descrie ca una dintre cele mai stupide și, în același timp, mai mari sinucideri din istorie, și nu se va înșela cu mult în privința asta. În orice caz, să nu privim nepoții noștri în ochi, pentru că am creat o epocă atât de lașă în care nimeni nu are curajul să-i spună lui Trump, în față, ce consecințe devastatoare au autocelebrarea sa narcisistă, imprevizibilitatea lui și faptul că tratează viețile oamenilor ca pe o ofertă de afaceri menită să-i dovedească propria măreție.

Nimeni nu este în stare să dea acele palme virtuale și verbale care ar mai putea trezi Europa, iar consecința directă a acestui fapt este că ne grăbim spre prăpastie, în fundul căreia ne așteaptă Putin, rânjind, și toate acestea sunt numite negocieri, pacificare.

Marți, săptămâna viitoare, au loc alegerile de la jumătatea mandatului în America, și există șansa unui eșec republican considerabil, ceea ce nu rezolvă totul, dar poate da speranță. Dacă însă rezultă doar o victorie democrată minimă și ușor de interpretat greșit, pentru mine asta va însemna și că alegătorii nu au reușit să impună o limită suficient de fermă comportamentului elitei conducătoare a Americii, și va trebui să continuăm să ne temem că vom fi lăsați singuri. Până atunci, minimul ar fi ca, cel puțin noi, să nu ne abandonăm propria capacitate de judecată și să nu cerem permisiunea de a numi agresorul de la cel care tocmai vrea să facă o afacere cu el.

Anna Karczag