Scrisoare către suporterul maghiar: dracu' să vă ia! Ultra, not a bitch!

Redacția noastră este apropiată de suporteri maghiari ultra care odinioară au trăit o viață intensă în tribune. Textul de mai jos este al unuia dintre ei și îl publicăm fără modificări. Nu adăugăm niciun comentariu, cu excepția: Slava Ukraini!

Scrisoare către suporterul maghiar: dracu' să vă ia! Ultra, not a bitch!

Exista un tricou care rezuma într-o singură propoziție tot ce credeam despre mentalitatea ultra maghiară: Ultra! Not a bitch! Suntem duri, dar nu suntem curve. Ne susținem clubul, echipa națională și țara, dar nu ne culcăm nici cu partidele, nici cu puterea, nici cu vreun pește politic de moment care încearcă să ademenească tribuna cu un bilet gratuit, o cursă cu autobuzul sau câteva milioane de la stat. Această mentalitate a fost extirpată din cultura suporterilor maghiari de duo-ul Orbán–Kubatov, susținut de maimuțăreala numită fotbal, finanțată de oligarhii NER. La finalul acestui proces am ajuns acolo încât ultra-ul maghiar care se crede dur nu mai este altceva decât o ultimă curvă politică împuțită, care se lasă penetrat de Putin și care, pentru o mângâiere din partea sistemului, ar fute-o și pe propria mamă.

Faptul că fluierăm imnul român mai face încă parte din lumea tribunelor. Nu e frumos, nu e corect, dar și ei fac asta, o facem și noi; așa e relația dintre cele două țări, așa e tribuna, și probabil așa va rămâne cât vor exista România și Ungaria pe acest glob. Se poate face campanie împotriva asta, se poate pedepsi și se pot ține predici morale, dar nu va avea mare efect. Cu ucrainenii însă situația e complet diferită.

Un ultra adevărat nu ar trebui doar să nu fluiere imnul unei țări în război, atacate, ci ar trebui să se ridice în picioare pentru el, chiar dacă nu-i place țara respectivă. Măcar și pentru faptul că

una dintre regulile nescrise fundamentale ale culturii ultra este: nu dăm cu picioarele într-un om care e deja la pământ!

Se poate încăierare înainte, în timpul și după meci, se poate căuta adversarul în gară, în jurul stadionului sau într-un loc stabilit dinainte, dar și bătaia are regulile ei. Fair play-ul contează chiar și în încăierarea în masă, altfel nu sunteți luptători, ci o gașcă de șobolani lași care lovesc în zece un om leșinat.

Și ce a făcut aseară ultra-ul maghiar la Puskás?

A fluierat imnul ucrainean.

A dat cu piciorul într-un om la pământ, apoi s-a îndreptat mândru de spate, ca și cum ar fi câștigat al treilea război mondial. Timp de cincisprezece minute s-a bucurat cum Putin le lasă pe față maioneza țâșnită din falusul său, iar nucleul dur al tribunei a înghițit-o cu plăcere, pentru că Șeful i-a învățat că Ucraina e inamicul, iar Moscova e ambasadorul păcii. După câțiva ani de spălare a creierului, ați ajuns să susțineți acel imperiu care ne-a violat bunicile, ne-a dus bunicii la Gulag, iar în 1956 a ucis maghiarii cu tancuri și mitraliere pe străzile Budapestei. Marea majoritate a suporterilor se declară naționaliști. Din asta ar rezulta logic că fluieratul imnului ucrainean ar trebui să fie dublu interzis, întrucât Ucraina se luptă exact cu acea Rusie care ne-a decimat, ocupat și dus în robie pe noi, maghiarii, pentru decenii. În schimb, nucleul dur maghiar cu simțire națională batjocorește acum, pentru a-i face plăcere Moscovei, imnul poporului care sângerează și în locul nostru. Pentru asta e nevoie de o coloană morală specială. Mai exact, de absența ei totală.

Imnul fluierat este al copiilor ucraineni pe care armata rusă i-a ucis chiar în casele lor. Al celor care încă zac sub dărâmăturile de beton ale teatrului din Mariupol, pentru că nici măcar nu au putut fi înmormântați cum se cuvine. Al civililor din Herson pe care operatorii de drone ruși îi vânează. Al prizonierilor de război torturați și executați, sau chiar decapitați, printre care și un maghiar. Al familiilor din a căror casă, viață și, de multe ori, din copilul lor, a mai rămas doar o fotografie. Iar voi i-ați fluierat, pentru ca Putin și guvernatorii lui din Ungaria să vă bată pe cap satisfăcuți.

Asta nu e ultraism. Nu e huliganism. Nu e revoltă, nu e curaj și cu siguranță nu e o atitudine națională. E o slugărnicie de rând. Ați devenit slugile sistemului, care sunt dure doar cât permite stăpânul. Fluierați pe cine vi se indică, urâți pe cine vi se pune în fața ochilor, și tăceți atunci când stăpânul poruncește liniște. Cel care urăște la ordinul puterii nu e un rebel, ci un decor viu la un eveniment de partid, cel mult într-un tricou negru.

A fost totuși o vreme când tribuna maghiară nu funcționa așa. Când încă credeam despre Orbán că e anticomunist, suporterii de la Ferencváros i-au transmis, în vara lui 2006, că nu el e Șeful și că nimeni nu domnește peste noi (primul nostru meci în liga a doua și „nu sări cine e ticălos de la Újpest!”). Apoi au venit cei de la Jobbik, cei de la HVIM și misionarii „deschiderii spre est”, care le-au explicat frumos, încet, că punctul final al marii lupte naționale pentru libertate este de fapt gaura de la fundul Moscovei. Orbán a transformat infecția într-o politică națională, iar Kubatov a făcut treaba în tribune: să domesticească, să cumpere, să excludă sau să reducă la silență pe orice s-a opus să devină ornament decorativ al NER-ului.

Între timp, lumea huliganilor maghiari continua să-și povestească propria epopee eroică. I-am gonit pe nemți la Keleti, le-am arătat celor de la Millwall unde locuiește Dumnezeul maghiarilor, strada Váci pur și simplu se legăna, și, într-adevăr, nu erau neapărat vremuri rele. Apoi, cândva în a doua jumătate a anilor 2000, am gustat tinerii de bază ai lui Dinamo Kiev într-o confruntare stabilită și ne-au șters cu noi pe jos. Împotriva sârbilor n-am prea avut curajul să scoatem un sunet, pentru că cei de la Crvena Zvezda nu veneau să se fotografieze. Tinerii de la Dinamo cel puțin au arătat ce înseamnă să te ții drept. Voi ați arătat acum ce înseamnă lașitatea: nu v-ați arătat duri cu cel care v-a atacat, ci cu cel care era deja doborât la pământ și care e bombardat zilnic. Nu agresorului rus i-ați transmis vreun mesaj, ci ați umilit victima, pentru că asta e sigur, iar statul maghiar vă mai și bate pe umăr pentru asta.

A existat cândva ceva care stătea mai sus decât toate acestea: echipa națională a Ungariei. Am rămas alături de ea și când olandezii ne-au bătut într-un fel care a devenit istorie fotbalistică, și am fost alături de ea și când Malta – ai înțeles, mama ei, Malta! – ne-a bătut cu doi la unu. Au fost și scandaluri, au fost și rușini, au fost și scandări inacceptabile și o mulțime de prostii, dar exista o limită pe care nu o treceam.

Ieri ați trecut-o. Și nu cu capul plecat, ci mândri, bătându-vă cu pumnul în piept, cu eșarfe tricolore. Ați devenit slugile lui Putin și mai credeți că prin asta sunteți patrioți. Dar un patriot maghiar nu fluieră imnul poporului care se luptă chiar cu asupritorul nostru istoric. Un patriot maghiar nu regurgitează propaganda Moscovei. Un patriot maghiar nu dă cu piciorul în cel doborât la pământ pentru ca puterea să-l numească băiat bun pentru câteva minute. Iar un ultra, cu siguranță, nu face așa ceva.

Pentru că Ultra! Not a bitch! nu a fost un simplu slogan de pe un tricou, ci un jurământ: nu vom fi curvele nimănui.

Voi ați călcat acest jurământ. V-ați culcat cu NER-ul, v-ați desfăcut fesele pentru Moscova, apoi ați sărbătorit mândri pe tribuna de la Puskás faptul că v-a mai rămas atâta putere cât să dați cu piciorul într-o țară care sângerează. Așa că nu vă mai numiți ultra. Nu mai vorbiți despre onoare, atitudine, națiune și loialitate. Onoarea v-ați vândut-o unui stăpân politic, din atitudine a rămas slugărnicie, națiunea ați transformat-o în ștergător de picioare pentru Putin, iar loialitatea voastră ține doar cât permite lesa NER-ului.

Dracu' să vă ia pe toți!