Mistica celor 66 de ani: revoluția nu se poate termina niciodată!

Și astfel am sărbătorit ziua de 23 octombrie 2026, a 70-a aniversare a izbucnirii revoluției și luptei pentru libertate din ’56, și poate că niciodată nu a existat o disonanță cognitivă atât de mare în această zi importantă pentru societatea maghiară, pentru că, în timp ce în sfârșit răsuflăm ușurați că discursul public nu mai este dominat de narativa defetistă și pro-rusă a trădătorului de neam Orbán Balázs, în același timp sunt aici și țin discursuri epigonii, comisarii ideologici ai arhetipurilor nazisto-bolșevice, care ne transmit, de la Corvin köz și din Piața Bem, că de fapt noi nu am luptat atunci împotriva rușilor, ci împotriva unui imperiu imperialist, exact cum este astăzi UE, de aceea luptăm astăzi împotriva acestuia. Este o narativă veche să punem semnul egal între Uniunea Europeană și Uniunea Sovietică, al cărei rezultat mental este că, la urma urmei, Europa nu ar fi altceva decât o altă Rusie, și din unghiul din care privește lumea Toroczkai, care dă mâna cu Dmitri Medvedev, într-adevăr nu s-ar putea vedea altceva, pentru că războiul cognitiv rusesc exact așa funcționează: în minți, în inimi, și acolo și-a făcut deja treaba. De aceea să spunem clar chiar de la început: strigătul „rușii acasă” răsunat pe străzile Budapestei în ’56 sună corect astăzi așa: „Slava Ucrainei!”

La a șaptezecea aniversare, însă, noi, maghiarii, trebuie să ne punem neapărat două întrebări: cum am ajuns aici și care ar putea fi calea de ieșire, și chiar dacă la ambele întrebări se pot da mii de răspunsuri, nu trebuie să evităm faptul că și noi suntem vinovați, pentru că am tolerat situația, chiar dacă nu tăcuți, dar am tolerat-o, deși nici nu ar fi fost nevoie să ne năpustim cu cocktailuri Molotov asupra tancurilor rusești. Chiar dacă nu dorim această introspecție, ar fi suficient să luăm cele șaisprezece puncte formulate de studenții de la Politehnică în noaptea de 22 octombrie 1956, din care a doua zi s-a născut revoluția, și să le parcurgem punct cu punct, pentru a vedea cât s-a împlinit din ele în șaptezeci de ani și cât am renunțat de bunăvoie din ceea ce odată am cucerit.

Studenții budapestani cereau ca trupele sovietice să părăsească imediat țara, însă astăzi influența rusă, cu susținerea unei părți semnificative a societății noastre și prin voința guvernului, a revenit nu pe tancuri, ci prin centrala nucleară a Rosatom, prin contractele de gaze, prin porțile deschise serviciilor de informații, și printr-un ministru de externe care a primit o distincție de la Lavrov și o mai arată și astăzi cu mândrie.

Au cerut alegeri generale, secrete, multipartide, iar pe acestea le-am cucerit în sfârșit în aprilie anul acesta, doar că timp de șaisprezece ani am tolerat ca alegerile să fie libere, dar nu corecte, ca circumscripțiile electorale să fie redesenate de putere, iar campania să fie decisă de mașinăria de propagandă hrănită din bani publici.

Au cerut libertate deplină a cuvântului și a presei, radio liber, iar noi am privit cum publicațiile independente erau cumpărate una după alta, închise sau înghesuite într-o fundație, în timp ce media publică produce o propagandă pe care ar invidia-o și un redactor din anii ’50.

Au cerut ca vinovații, Mihály Farkas și tovarășii săi, să fie trași la răspundere în fața unui tribunal public, iar Rákosi să fie adus acasă pentru a răspunde pentru faptele sale, iar noi astăzi privim cum sunt scoase din țară averile familiilor și prietenilor, și cum se ascund de răspundere cei care au condus țara spre prăpastie. Au cerut să avem o relație egală cu Uniunea Sovietică, nu de supuși, iar noi am permis ca un prim-ministru maghiar să meargă la Moscova să dea mâna cu un criminal de război și, în discuția cu acesta, să se refere la țara noastră ca la un „șoricel”.

De aceea revoluția nu s-a terminat și nu se poate termina: din cele șaisprezece puncte s-au împlinit câteva, dar restul nu ni l-au luat rușii, ci noi înșine l-am predat stăpânilor noștri aleși, în schimbul unei mici reduceri a facturilor la utilități și al sentimentului confortabil că nu noi trebuie să rezolvăm dilemele morale și etice generale.

În ’56, maghiarii așteptau ajutor, Radio Europa Liberă îi încuraja să reziste, dar Occidentul era preocupat de criza Suezului, și când, în zorii zilei de 4 noiembrie, tancurile sovietice au intrat în Budapesta, mesajul radio al lui Imre Nagy a rămas fără răspuns. Nimeni nu a venit. Dacă există un popor în Europa care ar trebui să simtă în fibra sa ce înseamnă să rămâi singur în fața unei invazii ruse, acela este poporul maghiar – și numai el. În schimb, astăzi exact noi, maghiarii, am fost și suntem cei care, folosindu-ne dreptul de veto, blocăm ajutorul pentru Ucraina, noi am reținut ani de zile miliardele destinate Ucrainei din Fondul european pentru pace, noi am negociat la fiecare pachet de sancțiuni, noi am blocat negocierile de adeziune ale Ucrainei, și diplomații maghiari, chiar și după schimbarea guvernului, continuă să blocheze deschiderea clusterelor de adeziune în grupul de lucru al UE, în timp ce Ucraina face astăzi exact ce am făcut noi în 1956: își apără libertatea împotriva unui imperiu mult mai mare decât ea, și trăiește, în același timp, exact ce am trăit noi atunci. La fel îi sunt bombardate orașele, la fel îi sunt răpiți copiii, la fel sunt executați civili la Bucha, așa cum la noi, în timpul represiunii, erau spânzurați oameni, și la fel ascultă cuvintele înțelegătoare ale Occidentului, în spatele cărora de multe ori există puține fapte. După ’56, aproximativ două sute de mii de maghiari au fugit din țară, și Austria, Elveția, America, practic jumătate din lume i-a primit, astăzi, în schimb, propaganda maghiară susține că refugiatul ucrainean este o povară pentru noi. În același timp, mii de maghiari din Transcarpatia servesc în armata ucraineană și mor în lupta împotriva agresorului rus, iar țara-mamă se comportă ca o portavoce a Moscovei. Există cetățeni maghiari care s-au înrolat voluntar în armata ucraineană pentru a-i ajuta pe vecinii noștri eroi – legea maghiară îi persecută și astăzi, riscă ani de închisoare sub acuzația de recrutare interzisă, pentru că nici șase luni de guvern nou nu au fost suficiente pentru a modifica măcar acest unic articol de lege astfel încât să fie corect.

O asemenea rușine nu poate fi acoperită cu o coroană festivă de flori!

Noi, maghiarii din Transilvania, știm deosebit de bine ce înseamnă o țară care, în timpul luptei pentru libertate a vecinului său, se pune de partea asupritorului, pentru că în 1956 România a fost exact o astfel de țară. Conducerea comunistă română, condusă de Gheorghiu-Dej, a susținut cu entuziasm intervenția sovietică din Ungaria, oferind chiar și trupe, și, atunci când Imre Nagy și tovarășii săi au fost atrași în afara ambasadei iugoslave printr-un vicleșug, au fost aduși aici, în România, la Snagov, și au fost ținuți captivi luni de zile, înainte de a fi predați din nou călăului. În Transilvania, studenții, profesorii și preoții maghiari care simpatizau cu revoluția – precum și românii care ne simpatizau pe noi! – au avut de înfruntat ani de represiune, au fost condamnați în procese înscenate, iar în procesul Szoboszlai s-au dat și condamnări la moarte. În 1959, și din acest motiv, Universitatea Bolyai a fost parțial absorbită de Universitatea Babeș, iar László Szabédi s-a sinucis în semn de protest față de unificare.

România era atunci o slujitoare credincioasă a imperiului sovietic, care a trădat poporul răzvrătit din țara vecină și s-a răzbunat pe proprii săi maghiari. Iar noi, până în 2026, am devenit exact ceea ce a fost România în 1956, cu toate că există și o altă cale, ar mai fi timp și posibilitate să îndreptăm morala noastră deteriorată. Trebuie doar să nu fim noi acea țară care, în timpul luptei pentru libertate a vecinului, se pune de partea asupritorului, care își pune propria siguranță și confort înaintea libertății, și care mai târziu, atunci când Ucraina va fi liberă și puternică, va trebui să dea explicații rușinate pentru ce a stat de partea greșită.

Acest sindrom Stockholm, însă, nu a început astăzi, ci după 1956, atunci când János Kádár, revenit pe tancurile sovietice și consolidându-și puterea prin peste două sute de execuții, a încheiat încet, dar abil, o înțelegere cu societatea maghiară, ale cărei urme le purtăm și astăzi. Înțelegerea era simplă: voi nu întrebați, noi vă lăsăm să trăiți. „Cel care nu este împotriva noastră, este cu noi”, a spus Kádár în 1961, și această frază a devenit crezul micului om maghiar, conform căruia nu trebuie să fii erou, e suficient să nu te amesteci, iar în schimb primești o mică parcelă de weekend, un Trabant, un pic de „comunism-gulaș” și acel sentiment confortabil că responsabilitatea le aparține celor de pe treptele de sus, nu nouă. Aceleași familii ale căror membri au luptat în Corvin köz în 1956 sau au devenit victime ale represiunii, câțiva ani mai târziu sapau deja pe parcela lor de weekend, și a rămas convingerea că e mai bine să nu vorbești despre ceea ce nu se putea vorbi.

Sistemul Orbán a încheiat cu noi exact aceeași înțelegere, doar într-o haină mai modernă: reducerea facturilor la utilități, sprijin pentru familii, prime de pensie și afișe anti-Bruxelles, în schimbul faptului că nu întrebăm unde se duc banii, a cui va fi presa, cine decide în locul nostru despre contractele încheiate cu Moscova și Beijingul. Și noi, la fel ca în anii kadariști, am acceptat în mare parte, pentru că era mai confortabil, pentru că și vecinul a acceptat, și pentru că, în același timp, am învățat să-l iubim pe cel care ne ține captivi. Esența sindromului Stockholm este exact aceasta: captivul este recunoscător că este lăsat în viață și își vede asupritorul ca protector. Astfel, din națiunea care odinioară urâse tancurile rusești a rezultat un popor, o parte din care astăzi îl aplaudă pe Putin, consideră criminalul de război un lider puternic, iar Ucraina atacată o numește susținătoare a războiului.

István Bibó, care în 1956, ca ministru de stat în guvernul lui Imre Nagy, a rămas ultimul în Parlamentul încercuit de tancurile sovietice, și acolo, în vuietul pistoalelor-mitralieră, și-a scris manifestul, descrisese deja, cu zece ani mai devreme, în 1946, care este problema noastră. În eseul său „Mizeria micilor state din Europa de Est”, explica faptul că cea mai mare boală a acestor popoare este frica, teroarea existențială, din cauza căreia sunt mereu pregătite să-și cedeze libertatea în favoarea unei mâini forte și a unei false siguranțe.

„A fi democrat înseamnă, mai întâi de toate, a nu te teme: a nu te teme de cei cu păreri diferite, de cei care vorbesc o altă limbă, de cei de altă rasă, de revoluție, de conspirații, de intențiile necunoscute și rele ale inamicului, de propaganda ostilă, de desconsiderare și, în general, de toate acele (...) pericole care devin pericole reale prin faptul că ne este frică de ele.”

– a scris Bibó, și nu s-ar putea descrie mai exact pe ce s-a construit sistemul Orbán. Pe frica de migranți, de Bruxelles, de György Soros, de ucraineni, de război și de toate acele spectre pe care propaganda ni le-a revărsat zi de zi, și care au fost periculoase doar pentru că ne-am lăsat intimidați. Potrivit lui Bibó, popoarele est-europene pot deveni libere doar dacă se vindecă de această frică, din care rezultă direct că revoluția din 1956 nu s-a terminat și nu se poate termina până când nu învățăm să nu ne fie frică, și până când nu ne vom pleca nici în fața tancurilor rusești, nici a propagandei interne, dar mai ales nici în fața propriului nostru confort!

Dacă Bibó ar fi trăit astăzi, cu siguranță l-aș întreba: există o disonanță cognitivă general-maghiară, care traversează istoria, și care ne împinge mereu de partea greșită, cu sindrom Stockholm, alături de ucigașii noștri în războaie?

Pentru că ar trebui să existe o explicație și pentru faptul că acest popor, în 1914, cu mândrie și cu un entuziasm plin de spirit de luptă, cânta pe străzile Budapestei, Clujului, Szegedului etc. „stai, stai, Serbia câinoasă”. A fost împușcat acel Franz Ferdinand care nu a fost niciodată prieten al maghiarilor în cadrul Monarhiei, ba dimpotrivă, ne-a urât în mod explicit, dar el era prințul moștenitor, iar noi am mers în războiul acelui Franz Joseph care, cu 66 de ani mai înainte, cu ajutorul eficient al rușilor, a înecat în sânge lupta noastră pentru libertate din 1848. O situație complet schizoidă, și dacă m-aș fi dat în vânt după numerologie, aș căuta și aș găsi exact în acest 66 instrumentul satanic care ne-a perturbat mintea colectivă. Deciziile schizoide, imorale, care au dus la participarea Ungariei în Primul Război Mondial, cer însă o plată. Prețul, în astfel de cazuri, este un preț istoric, caracterizat prin faptul că aproape nu se poate negocia, și, chiar și atunci, doar minim – un Sopron, poate. O altă caracteristică este că prețul istoric nu este niciodată just, de aceea nici Trianon nu a fost. Acesta este prețul pe care l-am plătit pentru că, în 1914, cântând „stai, stai, Serbia câinoasă”, am mers la război de partea celui care ne-a măcelărit bunicii. (Temă pentru acasă pentru cei cu sentimente naționale, și nu numai pentru ei: căutați în romanul „Sabie și coasă” al lui Albert Wass acel pasaj în care bătrânul husar din ’48 privește plângând tinerii maghiari care scandează pe o stradă din Cluj versuri anti-sârbești. Ce bombăne în barbă? Lăsați răspunsul aici, în comentarii, vă mulțumesc!)

Iar Viktor Orbán, în 2022, s-a pus de partea lui Vladimir Putin – cel care și-a violat poporul, și-a jefuit țara (alo, luptători culturali, nu ar fi fost oportun să cerem înapoi de la Putin comorile de artă furate de la noi, dacă suntem atât de apropiați de el?), și care dorește declarat să reconstruiască Uniunea Sovietică – și de partea mașinăriei de război ruse. Viktor Orbán a plasat din nou țara noastră de partea aceea, într-un moment de conflagrație mondială, în care ar trebui să luptăm împreună cu foștii noștri ucigași împotriva unor popoare care nici nu sunt dușmanii noștri, ci vecinii noștri, și care rămân mereu vecinii noștri – între 1956 și trecerea Ungariei de partea pro-rusă și pro-război din 2022 au trecut 66 de ani. Aceasta nu mai este numerologie, ci oroarea înfiorătoare a istoriei care se repetă pe sine, și pot doar să sper, putem doar să speram, că vom evita la timp prețul istoric – chiar dacă avem deja ceva de plătit.

Ucraina face astăzi exact ceea ce am început noi în 1956. Își apără libertatea, independența și dreptul de a decide ea însăși cui îi aparține, împotriva unui imperiu mult mai mare decât ea, și, în același timp, trăiește exact ce am trăit noi atunci. Îi sunt bombardate orașele, așa cum tancurile sovietice au tras asupra Budapestei, îi sunt răpiți copiii, așa cum atunci tinerii maghiari erau duși în Uniunea Sovietică, la Bucha și Irpin sunt executați civili, așa cum la noi s-a tras în mulțimea protestatarilor la Mosonmagyaróvár și în Piața Kossuth. Și la fel ascultă cuvintele înțelegătoare ale Occidentului, în spatele cărora de multe ori există puține fapte, doar că acum, alături de capitalele occidentale care întârzie, se află și o Budapesta care nu întârzie, ci frânează. Propaganda maghiară, între timp, ani de-a rândul, l-a numit susținător al războiului pe cel atacat, și susținător al păcii pe cel care îl ajută pe agresor, ca și cum în 1956 revoluționarii maghiari ar fi fost susținătorii războiului, iar tancurile sovietice ar fi adus pacea. Exact asta a spus Kádár atunci, iar noi astăzi vorbim aceeași limbă, pentru că daunele mentale provocate de regimul care s-a prăbușit în această primăvară pot fi tratate doar printr-o autoterapie foarte dură, și atunci am putea scrie diferit următorii 66 de ani, însă pentru asta trebuie să decidem mai întâi dacă suntem urmașii celor din Corvin köz sau ai celor care au venit atunci cu tancurile. Acum șaptezeci de ani, flăcăii din Budapesta nu s-au întrebat dacă merită, nu au calculat cât costă gazul și nu au așteptat să vadă ce spune Moscova. Au ieșit simplu în stradă și au spus ce trebuia spus. Nouă astăzi nici atât nu ne este necesar: nici cocktail Molotov, nici baricadă, ci doar atât de curaj încât să spunem de partea cui stăm.

Pentru că revoluția din 1956 nu se poate termina până când, în loc de „rușii acasă”, nu vom putea striga din toți plămânii, fără rușine: Slava Ucrainei!

Anna Karczag