Niculescu a găsit problema, însă soluția a rămas în ceață

Premierul Luca Niculescu a spus marți, la București, ceea ce administratorii de firme din România simt deja de o vreme pe propria piele: mai multe companii se pregătesc de concedieri decât de angajări, a afirmat el la prezentarea barometrului antreprenorilor, unde a vorbit și despre necesitatea de a reda companiilor apetitul pentru investiții și de a crea locuri de muncă bine plătite, în special pentru tineri. Este lăudabil că numește problema pe nume, chiar dacă într-o țară în care statul reține o parte considerabilă din salariile plătite legal, nu ar trebui ca fiecare guvern nou să reinventeze roata.

Potrivit unui sondaj INSCOP realizat la cererea NewMoney, trei sferturi dintre antreprenori consideră că țara se îndreaptă într-o direcție greșită. Cercetarea a fost realizată între 19 și 26 octombrie, prin interviuri telefonice cu 1.100 de antreprenori, deci nu este vorba despre nemulțumirea câtorva administratori de firme, ci avem o imagine destul de sumbră despre starea de spirit a mediului de afaceri. Niculescu s-a exprimat cu prudență, menționând chiar că, în fața atâtor jurnaliști, trebuie să cântărească bine ce cuvinte folosește, pentru că fiecare declarație a sa este analizată amănunțit, astfel că a rămas la a spune că anumite cifre ar putea fi mai bune. De exemplu, procentul companiilor care planifică investiții de dezvoltare, care a scăzut de la peste 50% în 2024 la o treime în prezent. Antreprenorii par să cântărească mai puțin cuvintele atunci când descriu situația: pur și simplu renunță la investiții, nu mai angajează oameni noi sau calculează câți angajați mai pot păstra - adică pe câți trebuie să îi concedieze.

Situația tinerilor este deosebit de gravă: potrivit datelor Eurostat, în 2025, 19,2% dintre românii cu vârste între 15 și 29 de ani nu lucrau și nici nu urmau o formă de educație sau formare profesională. Acesta este cel mai slab rezultat din Uniunea Europeană: media UE a fost de 11%, iar în Țările de Jos s-a înregistrat 5,3%. Nu este vorba, așadar, simplu de tineri șomeri, ci de un grup care este exclus deopotrivă din muncă și din educație, iar pentru acest lucru nu este suficient să se spună că trebuie create locuri de muncă noi. Pentru mulți, drumul spre un loc de muncă se întrerupe deja din școală, pentru alții obstacolul este lipsa unei calificări utile, transportul sau numărul redus al oportunităților de muncă disponibile local. Este semnificativ că, în sondajul INSCOP, chiar antreprenorii au pus educația și formarea profesională pe primul loc atunci când au fost întrebați în ce ar trebui să investească România în următorii cinci ani, pentru că actorii economici percep această legătură mai bine decât mediul politic, și ar fi bine ca răspunsul guvernului să nu se rezume la un nou slogan privind ocuparea forței de muncă.

Potrivit lui Niculescu, discuțiile cu ministrul muncii, cu ministrul finanțelor și cu alți membri ai guvernului au început deja. „Nu este vorba despre a discuta sau nu despre asta, ci despre faptul că trebuie să facem ceva” – a declarat el. Cu această afirmație este greu de contrazis, numai că statul român a mai „făcut ceva” și până acum, iar de asta s-a săturat o parte dintre antreprenori.

Sarcinile fiscale ale muncii legale, de exemplu, sunt cunoscute de multă vreme. Impozitul de 10% pe venitul personal arată bine de unul singur în vitrina politicii economice, însă, împreună cu contribuțiile, plătim deja o sumă total diferită. Fără facilități, contribuția la pensii, contribuția la asigurările de sănătate și impozitul pe venit datorate de salariat consumă 41,5% din salariul brut, la care se adaugă și contribuțiile pe care trebuie să le plătească angajatorul. OCDE a atras în mod special atenția asupra faptului că sistemul românesc impune o sarcină relativ ridicată asupra muncii celor cu venituri mici. Desigur, nu toate concedierile pot fi explicate prin fiscalitate, dar ar fi dificil de susținut că sarcinile fiscale nu au nicio legătură cu disponibilitatea de a angaja. Angajatorul se uită la cât îl costă un om nou, iar angajatul la cât poate duce acasă, și niciunul dintre ei nu poate acoperi această diferență cu discursuri guvernamentale entuziaste. Dacă firma nu poate plăti mai mult, iar angajatul nu poate trăi din mai puțin, rezultatul nu este apetitul pentru creștere, ci angajări întârziate, mutarea în străinătate sau vreo soluție semi-legală.

Răspunsul recurent al statului este, totuși, să ceară bani din nou de la cei care au plătit și până acum. Cel mai la îndemână exemplu este TVA-ul: cota standard a fost majorată de la 19% la 21% pe 1 august 2025 - inclusiv la cererea lui Kelemen Hunor. Și asta într-o țară în care, potrivit unui raport al Comisiei Europene publicat în 2025, în 2023 treizeci la sută din TVA-ul colectabil nu a ajuns la bugetul de stat, cea mai slabă performanță din Uniunea Europeană. Pierderea are mai multe cauze, nu în toate cazurile putând fi vorba despre evaziune, dar, în fața unui decalaj atât de mare, ar fi multe de discutat și despre funcționarea colectării taxelor, întrucât majorarea cotei de TVA nu va determina, prin ea însăși, pe cel care își ascunde cifra de afaceri să se răzgândească. Pentru el, cea mai mare problemă nu este faptul că nu plătește nouăsprezece sau douăzeci și unu la sută, în schimb firma care funcționează corect trebuie să gestioneze schimbarea, să suporte clienți cu putere de cumpărare tot mai mică și, în același timp, să concureze cu cel care poate fi mai ieftin economisind taxele. Astfel, statul prezintă nota propriei neputințe tot celor care și-au avut contabilitatea în ordine până acum.

La prima vedere, am ajuns departe de locurile de muncă pomenite de premier, în realitate ne aflăm tot la aceeași problemă. Încrederea antreprenorilor poate reveni atunci când merită să funcționezi corect, când poți planifica pentru câțiva ani înainte, iar administratorul firmei nu trebuie să își bată capul cu ce nouă obligație i se va inventa pentru luna viitoare. Un loc de muncă bine plătit este creat mai ușor de cel care vede din ce va plăti salariile anilor următori decât de cel care calculează cum să-și păstreze actualii angajați. Niculescu a identificat problema, ceea ce este un bun început. Din continuare ar trebui să rezulte, însă, și dacă este dispus să schimbe acea gândire de stat care caută mereu veniturile lipsă la contribuabilul cel mai la îndemână. În România, prea des cel care respectă regulile este cel care are de suferit: pe el e ușor să-l găsești, să-l controlezi și să-l impozitezi din nou, iar apoi, la evenimentele economice, de la el se așteaptă și investiții, și locuri de muncă noi. Este biciuit calul care trage, iar apoi lumea se miră că căruța înaintează tot mai încet. Premierul promite acum avânt; ar putea începe prin a lua biciul din mâna statului, pentru că acest cal nu mai rezistă mult.

Ugar