Nu se pot doborî cu rachete de milioane toate dronele de câțiva bani – noul răspuns al apărării antiaeriene americane

Compania americană de armament Anduril a prezentat pe 12 octombrie familia sa modulară de rachete interceptoare denumită Steelfin, la câteva zile după ce Lockheed Martin a prezentat la rândul său PAC-3 Edge, racheta de generație următoare a sistemului Patriot. Potrivit analizei lui Cătălin Costea, ofițer radarist român în rezervă, publicată pe site-ul Defense Romania, cele două anunțuri caută răspuns la aceeași problemă pe care războaiele din Ucraina și din Orientul Mijlociu au făcut-o inevitabilă. Astăzi nu mai este suficient ca o rachetă interceptoare să fie modernă, ea trebuie să fie și suficient de ieftină pentru a putea fi folosită în număr mare, și suficient de ușor de produs, pentru ca stocurile să nu se epuizeze exact atunci când adversarul atacă în valuri succesive.

Cele două dezvoltări răspund aceleiași cerințe formulate de armata americană, dar nu se situează în aceeași categorie de greutate. PAC-3 Edge este oferta oficială a Lockheed Martin în cadrul programului Future Interceptor, prin care forțele terestre americane își caută succesorul actualei rachete PAC-3 MSE. Noua rachetă trebuie să ofere o viteză, o altitudine și o capacitate de manevră mai mari nu doar împotriva țintelor aeriene, ci și împotriva amenințărilor balistice și hipersonice. Potrivit companiei, testarea PAC-3 Edge va începe în 2027, iar intrarea în dotare este planificată de la 2031. Racheta se bazează pe fundamentele tehnologice consacrate ale PAC-3 MSE, dar va fi echipată cu un nou cap de ghidare dezvoltat de Lockheed, cu un motor cu combustibil solid multi-impuls furnizat de Northrop Grumman și cu un sistem de ghidare perfecționat. Ea rămâne integrabilă în arhitectura existentă, în sistemul Patriot, în sistemul integrat de comandă a luptei IBCS – în care radarul unui sistem de apărare antiaeriană poate ghida și o rachetă lansată de un alt lansator – precum și în lansatorul M903.

Steelfin pornește de la o filozofie complet diferită. Anduril a conceput o familie modulară, în care treapta de accelerare și unitatea de fază finală pot fi combinate cu diferite motoare și senzori. Potrivit companiei, racheta poate fi lansată de pe lansatoare Patriot, de pe lansatorul autonom multifuncțional CAML, din sistemul Typhon sau chiar din containere, și poate fi configurată împotriva unei game largi de ținte, de la drone de tip kamikaze Shahed până la rachete balistice, de croazieră și hipersonice. Potrivit obiectivului companiei, prețul ar fi aproximativ o treime din cel al unei rachete PAC-3 MSE, iar producția ar putea ajunge, în funcție de cerere, la câteva mii de exemplare pe an. Testele de zbor vor începe în 2027, după cele balistice.

Potrivit analizei, din aceste două anunțuri se desprinde o arhitectură americană de apărare antiaeriană pe trei niveluri, în care prețul și performanța diferă de la un nivel la altul. În vârf se află rachetele interceptoare scumpe, dar extrem de avansate, de tipul PAC-3 Edge, justificate împotriva celor mai dificile ținte balistice și hipersonice. Sub acestea se află rachetele mai ieftine, destinate amenințărilor convenționale, precum PAC-3 ACE, prezentată de Lockheed în iulie, care, potrivit estimărilor companiei, costă mai puțin de jumătate din prețul unei PAC-3 MSE și funcționează tot cu infrastructura Patriot existentă. Al treilea nivel este cel mai revoluționar: racheta interceptoare ieftină, produsă în masă, reprezentată de Steelfin. Ideea de bază este că pe o singură linie de producție pot fi realizate variante diferite. Logica este simplă, dar nemiloasă: dacă adversarul lansează o rachetă balistică sofisticată, merită folosit un interceptor scump împotriva ei, dar dacă inundă apărarea antiaeriană cu mase de drone și rachete ieftine, partea care răspunde la fiecare țintă cu o rachetă de milioane poate câștiga fiecare lovitură în parte și, totuși, poate pierde latura economică a războiului.

De aceea, Washingtonul face în același timp două lucruri aparent contradictorii. În aprilie 2026, armata americană a semnat un contract de 4,7 miliarde de dolari pentru accelerarea producției de PAC-3 MSE, iar în iulie a fost anunțat un acord multianual de până la 58,62 miliarde de dolari pentru o extindere semnificativă a producției de PAC-3, în timp ce, în paralel, se caută soluții mai ieftine pentru a cruța stocurile scumpe. Anduril, împreună cu Boeing, a avansat și în competiția pentru a doua rachetă interceptoare din cadrul programului IFPC Increment 2, destinat combaterii avioanelor fără pilot și dronelor înarmate, iar armata a lansat și competiții xTech, în cadrul cărora sunt puse în joc premii de până la 20 de milioane de dolari pentru tehnologii de interceptare accesibile ca preț.

Pentru România, toate acestea nu sunt o dezbatere abstractă de inginerie. Țara operează sisteme Patriot, a achiziționat 200 de rachete PAC-2 GEM-T în cadrul unui program multinațional NATO și își extinde apărarea antiaeriană pe mai multe niveluri, de la sistemele de scurtă și foarte scurtă rază (SHORAD-VSHORAD) până la contracararea dronelor. Ministerul român al Apărării subliniază el însuși că noua arhitectură trebuie să ofere un răspuns și la amenințarea reprezentată de dispozitivele fără pilot. Potrivit analizei, întrebarea principală nu mai este câte baterii Patriot există, ci câte rachete interceptoare sunt disponibile într-un conflict prelungit și împotriva căror ținte se justifică folosirea lor. Cât de dificil este să se dea un răspuns bun la această întrebare arată Ucraina în modul cel mai crud: din cauza lipsei rachetelor Patriot, de luni de zile ea rămâne aproape fără apărare în fața atacurilor balistice rusești. Iar Steelfin, cu promisiunea sa de câteva mii de exemplare pe an, nu va putea ajunge, cel mai probabil, decât spre finalul deceniului, acolo unde este nevoie de el deja de astăzi.

Sursă: Defense Romania