Rusia a învins, și ar fi timpul să înțelegem asta, în sfârșit

Da, așa e: Rusia și Putin au învins. Nu pe front, unde în patru ani și jumătate nu au putut să învingă Ucraina, și unde Kremlinul a plătit cu aproximativ un milion și jumătate de soldați morți și răniți pentru a putea arbora steagul peste câteva orașe în ruine. Războiul tancurilor nu l-a câștigat Moscova. Dar războiul pe care nu îl duce împotriva Ucrainei, ci împotriva Europei și a Occidentului, și care a început cu mult înainte ca primul tanc rusesc să treacă frontiera ucraineană, acela l-a câștigat. Scopul acestui război nu a fost niciodată acela de a cuceri Berlinul sau Parisul, ci acela ca Berlinul și Parisul să nu mai vrea să se apere, să nu mai vrea să apere Ucraina, și în final să cearăei înșiși pacea, cu orice preț.

Putin a atins în mare măsură acest obiectiv. De aici rezultă direct faptul că armata rusă nu se află sub zidurile Varșoviei, Vilniusului sau Berlinului doar pentru că ucrainenii rezistă. Dacă nu ar exista Zelenski, dacă nu ar exista armata ucraineană, și mai ales dacă poporul ucrainean nu ar fi atât de curajos și dispus la sacrificiu, Putin ar putea ajunge chiar până la Paris, iar trupele sale ar fi încetinite doar de discursurile de bun venit ale putiniștilor locali. În războiul cognitiv pe care l-a dus împotriva Europei, Kremlinul a învins. Singura întrebare este dacă mai putem inversa această înfrângere a noastră, iar în privința asta am îndoieli serioase, pentru că nimic nu indică faptul că vreunul dintre decidenții europeni sau formatorii de opinie ar fi înțeles în ce ne aflăm.

Ne-am pierdut deja și în concepte. Războiul hibrid s-a încetățenit în discursul public ca fiind un tip de conflict în care nu se tragecu arma și nu se bombardează, și de aceea – crede cetățeanul occidental – nu trebuie să te temi de el. Iar dacă nu trebuie să te temi de el, atunci nici nu trebuie luate contramăsuri, nici nu trebuie cheltuiți bani pentru ele, fiindcă ar fi inutil. Numai că și în războiul hibrid se trage și se face sabotaj: doar în această vară, Ugar a documentat, într-o singură trecere, aproape o sută de acțiuni de sabotaj rusesc în Europa, de la deteriorarea cablurilor și incendieri până la survolări cu drone peste baze militare și centrale nucleare, de la explozii în fabrici de muniție până la baze de date de stat sparte, și doar norocul, prezența de spirit și curajul oamenilor au făcut ca un avion civil să nu fie aruncat în aer.

Cinci servicii secrete europene au scris că serviciul de informații militare rus planifică deja asasinarea unor directori generali din industria de apărare, iar serviciile germane au zădărnicit deja un atentat împotriva conducătorului unei companii de dezvoltare de drone.

Totuși, astăzi am ajuns în situația în care cetățeanul european obișnuit poate enumera mai degrabă trei teorii ale conspirației despre birocrații de la Bruxelles decât o singură acțiune de sabotaj rusesc din propria sa țară. Asta nu este lipsă de informare, ci chiar esența războiului cognitiv: distrugerea metodică a capacității de gândire a maselor, până când întrebarea nu mai este ce este adevărat, ci ce este convenabil.

Succesul războiului cognitiv nu se măsoară, așadar, prin câți europeni cred o minciună concretă a Moscovei. Succesul se măsoară prin câți spun mai degrabă: cine știe care e adevărul, poate că ambele părți mint, războiul e scump oricum, sancțiunile ne dor pe noi mai mult, Ucraina e corupată, ar trebui să cedăm de dragul păcii. Toate acestea întăresc și construiesc în opinia publică europeană exact ceea ce Kremlinul nu poate decât să sărbătorească, pentru că scopul lor nu este ca popoarele Europei să îi iubească. Le e suficient dacă obosim, dacă ridicăm din umeri, dacă trecem cu privirea peste știrea despre un atac cu rachete pentru că ne-am plictisit de ea. Cel mai mare succes al propagandei ruse nu este convingerea, ci indiferența, iar împotriva indiferenței nu există rachete antiaeriene.

Că nu este o exagerare,
o dovedesc din plin evenimentele unei singure luni

În România, în 2024, Curtea Constituțională a trebuit să anuleze alegerile prezidențiale, pentru că un candidat necunoscut până atunci, deschis pro-rus, a câștigat primul tur în câteva săptămâni, pe valul unei campanii de TikTok suspect de coordonate. În Germania, în septembrie, AfD a devenit cel mai puternic partid în Mecklenburg-Pomerania Occidentală, apoi și în Saxonia-Anhalt, cu mesajul că de inflație nu este responsabil Putin, ci Berlinul și Bruxelles-ul. Potrivit celui mai recent sondaj ZDF, partidul se situează la nivel național la 28%, iar 83% dintre alegătorii săi ar reduce ajutorul militar oferit Ucrainei, în timp ce liderii partidului negociază deja cu un emisar al lui Putin reluarea importurilor de gaz rusesc. În Franța, Rassemblement National, mizând pe prețul motorinei, se pregătește să câștige alegerile prezidențiale din 2027. La Bruxelles, la presiunea a trei state membre – Slovacia, Luxemburg și Franța –, Uniunea Europeană i-a scos, pe 21 septembrie, de pe lista sancțiunilor pe Alisher Usmanov și Mihail Fridman, doi dintre cei mai mari susținători ai regimului lui Putin. Iar la Washington, președintele care ar trebui, teoretic, să conducă lumea liberă, comandă motorină rusească, își suspendă propriile sancțiuni, cere Ucrainei un nou președinte și amenință Kievul cu retragerea datelor de informații dacă dronele ucrainene continuă să atace rafinăriile rusești, în timp ce rachetele agresorului dărâmă blocuri de locuințe și centrale electrice.

Nu e dificil de urmărit nici cum am ajuns aici. Marea politică europeană comandă analize, adoptă rapoarte, convoacă ambasadori și constată mereu că Rusia este, într-adevăr, periculoasă. Cetățenii ruși primesc și după patru ani și jumătate de război aproape o jumătate de milion de vize Schengen pe an, iar Comisia promite o restricționare abia pentru ianuarie anul viitor. Între timp, putiniștii pot apărea ca membri cu drepturi egale ai societăților noastre occidentale, dezvoltate și democratice – desigur, cu toate defectele lor –, când de fapt ei sunt cei care mizează pe distrugerea noastră. Nu neapărat conștient, pentru că drumul către distrugerea capacităților cognitive a trecut prin distrugerea valorilor morale, iar această treabă Moscova a dus-o la bun sfârșit: se pune semnul egalității între agresor și victima sa, și astfel devenim toți victimele propriilor noștri concetățeni putiniști. Oriunde acești actori au câștigat putere politică, violența a crescut constant, în primul rând împotriva homosexualilor, a femeilor, a refugiaților și a copiilor, adică a celor care se pot apăra cel mai puțin, dar la rând vine, pe urmă, oricine nu se alătură corului. Declinul cognitiv nu se vede nicăieri mai bine decât în disonanța prin care toate acestea sunt vândute sub eticheta libertății de exprimare, iar elita europeană privește evenimentele cu o mină acră și nu face nimic. În toată Europa, mii de oameni ies în stradă în favoarea lui Putin, chiar dacă nu se numește așa, iar stânga care a crescut din comuniștii care nu au dat niciodată socoteală se bucură, alături de succesorii de dreapta de astăzi ai cămășilor brune, că sistemul este pe moarte.

Cum funcționează toate acestea în practică a demonstrat zilele trecute chiar parlamentul maghiar, printr-un exemplu de manual: János Bóka, liderul grupului parlamentar Fidesz, fost ministru pentru afaceri europene al vechiului guvern, a afirmat că poliția se află deja în clădirea Parlamentului pentru a-l ridica pe Balázs Hankó. Nu era adevărat. Nu au existat polițiști nici atunci, nici înainte, nici după, în Parlament, iar poliția însăși a declarat că nu intervine nici în Parlament, nici în clădirea de birouri a deputaților. Bóka a putut totuși face asta fără nicio consecință, iar jurnaliștilor care l-au urmărit mai apoi le-a răspuns morocănos, cu buzele strânse, adică nu a spus nimic. Nu și-a dat nici măcar osteneala să încerce să explice minciuna. S-a comportat ca și cum ar fi învățat meseria din manualul rusesc și știe exact că vorbele lui au prins deja viață proprie: sute de mii de maghiari nu vor crede niciodată că nu au existat polițiști în Parlament. De altfel, de ce nu ar fi putut exista?

Corul este internațional. La Roma, zilele trecute, s-au adunat câteva zeci de cetățeni români și au scandat: „Ursula, să nu uiți, România nu-ți aparține!”. Toate acestea s-au petrecut în capitala italiană, unde au ajuns ca lucrători români sezonieri – cei care, fără Uniunea Europeană, ar fi putut călători cel mult până la Arad.

De ce acest fenomen nu poate fi tratat pur și simplu ca prostie, o arată cel mai bine două povești egiptene. Scriitorul egiptean Farag Fouda, unul dintre cei mai importanți reprezentanți egipteni ai secularismului și critic deschis al fundamentalismului religios, a fost asasinat în 1992 de extremiști religioși. Potrivit rapoartelor din instanță, unul dintre bărbații implicați în crimă a fost întrebat de ce a trebuit să moară scriitorul. Răspunsul a fost că Fouda era necredincios. Când însă a fost întrebat din care carte a lui a tras această concluzie, s-a aflat că nu a citit niciuna dintre operele sale, pentru că nici nu știa să citească. Scriitorul egiptean laureat al Premiului Nobel, Naguib Mahfuz, a fost victima unui atentat în 1994: scriitorul, în vârstă de 82 de ani, a fost înjunghiat în gât de un extremist religios, pentru că unul dintre romanele sale era considerat blasfemiator. Atacatorul însă nu citise opera incriminată și nici nu cunoștea opera scriitorului. Alții i-au spus ce a scris Mahfuz, cum trebuie interpretat și de ce trebuie să-l considere pe autor un vrăjmaș.

Prin ce diferă metoda lui János Bóka, a lui Viktor Orbán, a patriarhului Kirill, a partidului român AUR, a AfD-ului sau chiar a lui Donald Trump de cea a instigatorilor ucigașilor islamiști?

În ceea ce privește mecanismul, prin nimic. Degeaba ar spune cititorul că ei încă nu au înjunghiat pe nimeni în gât, accentul cade pe „încă”, și această diferență nu e suficientă aici. Pentru a ucide pe cineva nu e neapărat necesar să înfigi un cuțit în inima lui, iar războiul cognitiv rusesc este suficient de sofisticat pentru a dispune și de alte mijloace decât cuțitul. Desigur, nici ei nu disprețuiesc provocarea morții: e suficient să ne gândim la Bucea, la Mariupol sau la valurile actuale de drone nocturne, și la câți politicieni occidentali au numit toate acestea „conflict”, în care „ambele părți sunt de vină”.

Dar să vedem cum a putut Trump să fie ales președinte a doua oară, pentru ca apoi să înjunghie Ucraina pe la spate, deschizând drumul spre un nou masacru al unor nevinovați – oare nu exact așa cum a devenit ucigaș atentatorul lui Mahfuz? Alegătorii au crezut ce a spus și nu au verificat niciodată, cu toate că raportul Mueller, care a documentat în detaliu ingerința rusă din 2016, este disponibil pe internet și astăzi. Și înainte de a doua alegere a lui Trump era cunoscut, se putea afla ce conține, dar nu a interesat pe nimeni, pentru că nu se încadra în imaginea despre Marele Bărbat Alb.

Și Brexitul? Comisia de informații a parlamentului britanic a scris deja în 2020 că guvernul de la Londra a evitat deliberat să investigheze ingerința rusă, pentru că nimeni nu voia să cunoască răspunsul. Acum, premierul britanic Andy Burnham a declarat clar: a întrebat serviciile dacă a existat ingerință, iar răspunsul a fost un „da” fără echivoc. Numai că, între timp, au trecut zece ani, iar distrugerea cognitivă care a condus la Brexit își produsese deja efectele. O întrebare și mai importantă este dacă toate acestea vor avea consecințe. Vor ajunge la închisoare cei care și-au indus în eroare propriul popor cu bani ruși? Răspunsul, din păcate, îl știm: nu.

Toate acestea sunt doar o picătură în ocean. Bóka, Trump, susținătorii Brexitului, românii care protestează la Roma, putiniștii din Ungaria, susținătorii AfD, Gerhard Schröder, care s-a retras direct din postul de cancelar în consiliul de administrație al Nord Stream, condus de Gazprom, și al Rosneft, sau Angela Merkel, care l-a răsplătit pe Putin cu Nord Stream 2 după anexarea Crimeei, nu vor fi niciodată, pentru nimic, trași individual la răspundere. Vor fi trași la răspundere abia atunci când în viața lor va intra mult visatul russkii mir, și vor descoperi că trăiesc în el la fel de sărăciți ca noi, globaliștii, iubitorii de Occident, „ursuleniștii”, „tuskiștii”, „zapadnicii” și ceilalți. Dar atunci va fi deja prea târziu – foarte târziu, și ireversibil.

Ucigașul lui Fouda avea cel puțin scuza că nu știa să citească. Cetățeanul european de astăzi știe, și asta face totul cu adevărat înspăimântător. Niciodată nu a fost atât de multă informație atât de ușor accesibilă, și niciodată nu a fost atât de puțină curiozitate pentru a verifica ceva. Rolul pe care l-a jucat la Cairo predicatorul de la moschee, care îi spunea atentatorului ce a scris Mahfuz și de ce trebuie să moară, este jucat astăzi de un algoritm, de un canal de Telegram, de un video de TikTok sau de un lider de grup parlamentar, pe coridorul parlamentului.

Gândirea a fost, așadar, externalizată, nu mai e nevoie să gândim: a devenit un serviciu, precum achiziționarea unui iaurt Danone cu bifidus essensis, ba chiar mai simplu decât atât. Iar absența gândirii a dus la o prăbușire morală, chiar dacă se poate și ca ordinea să fie inversă, dar acum asta e aproape irelevant. S-a pierdut, de fapt, ceea ce ne permitea să numim răul rău, răutatea răutate, și cu care făceam diferența între victimă și agresor. Și totuși, exact de asta am avea nevoie, și exact de aceea externalizarea gândirii a putut deveni o piață enormă: ne scutește de munca incomodă a conștiinței, și ne spune, în locul nostru, ce trebuie să urâm și ce trebuie să cerem.

Trebuie să spunem și ceea ce democrațiile liberale consideră cel mai incomod: libertatea de exprimare protejează dezbaterea, nu minciuna fabricată la comandă. Cel care otrăvește discursul public cu bani de la o putere străină și după scenariul unei puteri străine nu își exprimă o opinie, ci participă la o operațiune militară, iar operațiunile militare trebuie să aibă consecințe și în statul de drept. Cehia a demascat în 2024 faptul că, prin portalul Voice of Europe, finanțat de la Moscova, au fost plătiți europarlamentari, și acest lucru a avut consecințe; aceste excepții rare arată însă doar că se poate, dacă vrem. Inacțiunea care se repetă ca o regulă arată, în schimb, că de cele mai multe ori nu vrem. Nici aceasta nu este doar o greșeală strategică, ci un simptom al înfrângerii cognitive.

Se poate inversa?

Teoretic, da, dar numai dacă spunem mai întâi clar că suntem în război – nu pentru că am vrea asta, ci pentru că Moscova a decis deja acest lucru în locul nostru, de mult timp. Pentru asta ar trebui, însă, să recunoaștem și să admitem că am fost păcăliți temeinic. Milioane de oameni ar trebui să admită: ultimii lor cel puțin cinci ani au fost o rătăcire totală, și prin această rătăcire au contribuit la moartea a foarte, foarte mulți nevinovați – dacă nu activ, în sens moral cu siguranță. Cât de dificil este acest lucru, istoria a arătat-o fără milă. Unele state nici până astăzi nu și-au asumat participarea la Holocaust, iar în săptămânile și lunile de dinaintea incendierii Reichstagului, partidele democratice de atunci au fost incapabile să recunoască și să stopeze pericolul reprezentat de Hitler, pentru că erau prea preocupate unele de altele. Hitler a fost la putere puțin peste doisprezece ani, și în acest timp a incendiat lumea. De atunci au trecut peste opt decenii, și nu doar că nu am învățat lecția, ci ne comportăm ca și cum manualul nici n-ar exista.

După ce spunem asta, pot urma consecințele. La acțiunile de sabotaj trebuie un răspuns, nu un comunicat. Ucrainei îi trebuie apărare antiaeriană, nu urări de bine. Canalele de propagandă trebuie închise, nu plasate sub protecția „diversității opiniilor”. Activele rusești îngheate trebuie folosite pentru apărarea Ucrainei, nu lăsate pe conturi bancare, iar de pe listele de sancțiuni nu trebuie scoși oligarhi, ci trebuie pedepsită eludarea lor. În școli, recunoașterea dezinformării ar trebui predată cu aceeași seriozitate ca scrisul și cititul, pentru că și ucigașul lui Fouda a putut ucide pentru că altul citea în locul lui. Toate acestea costă bani, sunt incomode, și cu ele nu se pot câștiga alegeri. Dar cealaltă cale va fi și mai costisitoare: dacă Ucraina obosește vreodată, nu va mai rămâne nimeni care să se pună între înfrângerea noastră cognitivă și tancurile rusești.

Si vis pacem, para bellum – iar care dintre Europa și Putin îl înțelege mai bine pe celălalt, aceasta, din păcate, nu mai e o întrebare.

Anna Karczag